Will you remember me tomorrow?

1. Începutul

        Am fost transferat din cauza unei altercații. Nu avusesem de ales, era singura șansă ca prietenul meu David să fie răzbunat. Eram cuprins de furie și o căldură neobișnuită luase stăpânire asupra corpului meu. Era o dimineață de primăvară și razele soarelui apăruseră încă de la primele ore ale zilei. Simțeam nevoia de a mă elibera de acea furie și plecasem în căutarea lor. Verificasem împrejmuirile clădirii și nu găsisem pe nimeni. Dintre sutele de persoane pe care le analizasem, privirile lor păreau de negasit. Eram gata să renunț și asta mă consuma. Auzisem niște râsete din spatele unei centrale. Era singurul loc în care nu verificasem. Mă deplasasem cu pași mărunți și vocile mi se păreau cunoscute.

— Care este problema voastră?întrebasem fără ezitare.

Ieșisem de după zidul de cărămidă țipând precum o persoană ce nu avea nimic de pierdut. David se afla în spatele meu și își aruncase rucsacul lângă trunchiul unui copac.

— Nu știu la ce te referi! Însă, nu ai niciun drept să ridici tonul! Nici macar nu te cunosc, aș fi mulțumit daca te-ai întoarce de unde ai venit...

     Își puse mâna dreapta în interiorul unei geci de piele de culoare neagră.
Se apropiase avându-l în spate pe prietenul lui ce trăgea dintr-o țigară.

— Ar fi mai bine să păstrezi distanța, îmi displace aroganța ta. Singurul motiv pentru care am venit aici este să clarificam situația. Nu ai avut niciun drept să te atingi de iubita lui și nici macar să-l insulți pe David. V-ați despărțit cu luni în urmă, ar fi timpul să o dai uitării!

Mă apropiasem la câțiva centimetri de capul lui, doar pentru a-l privi în ochi. Voiam să mă asigur că mi-a înțeles nemulțumirile.

— Am înțeles, ai dreptate. Nu aveam niciun drept să-l insult, cum nici tu nu ai că să îmi pierd timpul!

      Își întoarse capul spre stangă, uitandu-se spre geamul unei magazii.

       Într-o fracțiune de secunda își îndoise genunchii, și cu mâna stângă mă lovise din plin în bărbie. Capul mi se dusese pe spate și genunchii mi s-au moleșit.

       După lovitura încasată, David luase inițiativa. Îl puse la pământ pe cel ce mă lovise, sugrumându-i gâtul. Pentru a-și salva prietenul, cel de-al doilea individ se năpustise cu câțiva pumni grei asupra lui David. Îmi revenisem după acea lovitură șireată și-l observasem pe cel ce începuse acel deranj voind să fugă. Îl prinsesem într-o strânsură puternică și-l izbisem de zidul centralei. Cu mâna stângă îi apucasem tricoul și nu aveam de gând să-i ofer o șansă de scăpare. 

    
       O energie ciudată mă cuprinse și îl lovisem de câteva ori în arcada stângă. Nu puteam opri acele lovituri, voiam să mă murdăresc de sângele lui. În timpul orelor am fost chemat în biroul directorului. Era liniștea dinaintea războiului. Mă așezasem pe scaun și era rece. Mi-am ascuns tricoul rupt cu o haină pe care o găsisem în camera de haine pierdute.

      Mâinile  îmi tremurau și știam că nu mai era cale de întoarcere. După multe minute în care am argumentat, nu ajunsesem la un punct comun. Urma să fiu transferat și asta nu părea să fie cea mai bună veste pe care aveam să o primesc.

       În vara acelui an, Denis avea să ne părăsească. Simțea nevoia continuă de a explora, de a ieși cu totul din acel mediu închis care nu îi oferea nimic. Voiam ca el să facă acest pas, era o oportunitate extraordinară. Își făcuse bagajul de dimineață și nu apucasem să-mi iau rămas bun. Când am ajuns acasă, camera îi era goală. O bucată imensă de amintiri dispăruse într-o clipita. Și desi la început am fost fericit de această decizie, cu timpul totul devenise frustrant. După plecarea lui problemele nu au încetat să apară.

      Mă simțeam singur și dese ori am simțit nevoia să tip, să mă eliberez. Pe timpul verii aveam activități zilnice și singurul moment în care simțeam că sunt în vacanță, era atunci când studiam. Nu puteam face față insultelor și nu eram în stare să-l înfrunt pe cel ce contribuise la creșterea mea. Singurele momente de liniște le avusem atunci când plecam alături de David.

      Nu eram în stare să mă exteriorizez și creasem o buclă în care mă ascundeam. În general problemele mă motivau să fiu mai puternic, însă devenisem slab. În acea vară am avut nevoia de o schimbare, una care să mă ajute să o iau de la capăt. Eram caraghios și a trebuit să renunț la obiceiul de a-mi băga mâna prin păr.

      Regretam fiecare secundă în care acea schimbare fusese plănuită. Mă așezasem pe o saltea din piele urmarindu-l pe David în timp ce-și executa pedeapsa. Ne bucuram de răcoarea care se lăsase dintr-o data pe propriile căpățâni. Nu v-ați prins? Am renunțat la păr, acum semănam cu actorii din "Prison Break".

      Nu mă puteam obișnui cu noua înfățișare. Râdeam de fiecare dată când mă priveam în oglindă. Rică, era unul dintre cei mai buni prieteni ai noștri. Într-un moment de slăbiciune, se hotărâse să ni se alăture. Ieșirile erau mult mai amuzante și asta mă ajuta să îmi reîncarc bateriile cu o energie pozitivă.

      Vara trecuse și cu puțin noroc îmi găsisem un nou colectiv. Deoarece avea remușcări, David se transferase în același loc doar pentru a mă susține. Nu suportam ideea spațiului închis. M-am strecurat prin mulțime pentru a mă adăposti la umbra unui copac. Îmi era cald și nu puteam respira. Încercam să mă concentrez pe persoanele din jurul meu, însă acestea îmi erau necunoscute. Aveau vestimentații elegante și mă simțeam exclus. Voiam să dispar cât mai repede cu putință, când o strânsură bărbătească îmi cuprinse gatul:

— Paul, nu-mi vine să cred că te afli aici. Nu te-am mai văzut de un car de ani, ce coincidență! Arăți bine, când ai pus atâtea kilograme pe tine? întrebase Nick, întinzându-mi mâna dreaptă.

— Metabolismul, răspunsesem amuzat.

În acea vară îmi găsisem alinarea în mâncare, nu mai țineam cont de greutate. Eram împăcat cu mine însumi și nu voiam ca asta să se schimbe.

       În acel moment intervenise o fată ce părea foarte carismatică. Era blondă și avea un zâmbet drăguț. Încerca să-și prezinte opinia despre alimentație, și cine ar fi crezut? Ea era una dintre noile mele colege. Vorbea foarte mult și asta mă obosea, precum o răceală apărută din senin. Îmi imaginam momentul în care va renunța să vorbească.

      Apoi, cu politețe, îmi întinsese mâna:

— Hei! Eu sunt Eva, tu?