Will you remember me tomorrow?

3. Lume nouă

        De obicei eram mult prea pierdut în lumea din capul meu. O lume în care totul era perfect, însă aceasta era tulburată zilnic de realitatea pe care aveam să o înfrunt. Se pare că acest lucru era oportunitatea perfectă pentru Eva. Aflându-se chiar în spatele meu, mâinile ei îmi parcurgeau ușor sira spinării masându-mi mușchii în totalitate. Simțeam cum acei fiori pătrundeau în tot corpul, aducându-mi o stare forțată de relaxare.

      Acest lucru nu era cheia de care Eva avea nevoie pentru a-mi intra în grații. Nu voiam să cedez tentației și încercam să evit mișcările ei meschine. Diminețile îmi erau un coșmar pe care trebuie să îl înfrunt. Aveam stări constante de nervozitate și respiram cu greu. Voiam să am spațiul meu personal în care să îmi revin.

      Maria știa când să-mi ofere căldură și vorbele ei mă linișteau. De fiecare dată când mă simțeam singur, mâinile ei reci mi se așezau pe ceafă. Se apropia cu grijă, mângâindu-mi obrajii. Așezându-se pe antebrațul meu îmi oferea încrederea necesară. Îmi era de ajuns să o privesc și asta mă liniștea.

      Eram obosit și ochii păreau să mi să închidă. Nu înțelegeam ce se întâmplă în jurul meu și o voce pițigăiată îmi întrerupea șirul gândirii. Îmi ridicasem capul de pe bancă și observasem o domnișoară aflându-se în floarea vârstei. Aflasem că ne vă fi alaturi pe o perioadă foarte scurtă de timp.

       Nu avea nici o idee despre tot ce ar fi trebuit să reprezinte. Se mișcă cu aroganță, privindu-ne de sus. Dese ori își controla geanta din piele strălucitoare, plângându-se de nonsensuri. Nu puteam să mai fac față acelui zâmbet tâmp și lipsit de interes.

— Sunteți o persoană foarte frumoasă, păcat că vorbiți prea mult. Suntem foarte norocoși că o asemenea persoană a ales acest liceu lipsit de viitor! îndrăznisem să o opresc din discursul ce-l învățase pe de rost.

— Cine a spus asta? întrebase uitându-se dintr-un colț în altul al camerei.

— Mă scuzați, mă gândeam să fiu politicos. Puteți continua despre problemele orașului în care ne aflăm? o întrebasem cu un zâmbet tâmp, însă nu mă ridicasem.

      Aveam nevoie că ea să dispară din acel context. Auzisem podeaua scârțăind, toată lumea își îndreptase privirile spre colțul din stânga.

— Ai doi! spusese cu dispreț, notându-și într-un carnețel.

      Nu aș fi insistat niciodată să o iau peste picior fară un motiv anume, însă aceea persoană era un caz special de egoism și superioritate. Faptul că venise de la județ pe un post vacant, i se păruse că este o întruchipare de zeu în una dintre cele mai jalnice orașe din lume. Acel glas care suna ca o chitară neacordată, era unul dintre motivele pentru care superioritatea nu își avea sensul în context.

— Cum te numești, draguțule? întrebase trecându-și mâna prin păr.

— Paul, îi raspunsesem sec, nu voiam să-i ofer atenție.

— Ei bine, se pare că ai început anul cu stângul!

      Apoi își trecuse în carnețel ultimile date despre mine, cel puțin așa credeam.

      În acel moment toți își aruncau privirile spre mine. Aveam nevoie de atenție și sprinjin. Fiecare moment în care ea se afla în acea cameră îmi oferea stări de anxietate. Corpul mi se înfierbântase și pe gât venele își făcuseră apariția. Așteptasem momentul oportun pentru a interveni din nou, nu-mi puteam stăpâni acțiunile.

— Mă scuzați, stiu că sunteți foarte ocupată în acest moment. Însă, aș vrea să mă consult cu dumneavoastră despre o poezie de a lui Vădim Tudor.