Will you remember me tomorrow?

12. Sărbătorile vin

      Niciodată nu am știut ce ar trebui să fac în viitor, ce ar trebui să urmez, sau cel puțin ce mi s-ar potrivi. Am mers pe orice drum ce îmi ieșise în cale fară să mă gândesc la mine, am considerat că destinul o va scoate la capăt. M-am lăsat influențat și am considerat că visele altora pot fi și ale mele, faptă ce mă adâncea într-o confuzie mentală. Analizam sute de idei cu care aș putea să mă dezvolt, să am succes. O frică oribilă mă bântuia de fiecare dată când mă gândeam la viitor.

      Faptul că puteam eșua îmi paraliza gândirea. Deveam agresiv și irascibil de fiecare dată când priveam spre persoanele ce primeau totul fară niciun efort. Cei ce nu aveau să se streseze cu micile probleme pe care noi oamenii normali le aveam. Cei ce erau împinși de la spate cu toată puterea și găseau o cale de ieșire la tot pasul. Mă schimbasem de atâtea ori pe drumul evoluției, încât o întrebare era prezentă în fiecare zi în capul meu:"Cine sunt eu?".

      Era începutul lui decembrie și încet începusem să renunț la frustrări devenind mai sigur pe mine. Într-una din seri ieșisem cu băieții în oraș pentru o seară a noastră. Luminile deja erau amplasate prin oraș, așa că am început să ne plimbam prin parcuri și străzi fară vreo destinație anume, doar admiram peisajul. Ne oprisem la clubul Heaven din mijlocul orașului și cu greu prin mulțimea destinsă, ne-am strecurat la una dintre mesele de biliard.

      Consumasem câteva beri ce-mi dăduseră o stare de amorțeală, dar facandu-mă să radiez de fericire. Nu știu cum, cu cine, sau când, dar ajunsesem întreg acasă. Fusese o sâmbăta seara relaxantă. A doua zi ne întâlnisem pe la ora prânzului la intersecția cu drumul principal. De obicei ajungeam primul și aveam să-i privesc pe David, Alex, și Rică ocupând aproape jumătate din drum.

      De această dată pornisem până la magazinele din centrul localității. Ne făcusem câteva provizii pentru seara respectivă. Niște snakcsuri printre care se afla și o sticlă de vodka, pe care o adăpostisem în buzunarul de la blugi. Mergând agale pe trotuar, Rică se simțea amuzant stricând gardurile oamenilor și apoi alergând cu dinții pe afara râdea în hohote. Devenea un sălbatic care părea că ieșise de la spitalul nouă de fiecare dată când avea contact cu alcoolul. Pe la jumătatea drumului ne oprisem pe scările unei clădiri abandonate pentru a mai salva niște energie.

      Ajungând la David acasă, m-am aruncat pe pat ținând cu putere de sticlă. În câteva zeci de minute totul începuse să se audă în reluare. Deoarece afară plouase din nou, pe alocuri se formau balți pline de apă. În timp ce prietenul nostru crescut în sălbăticie își manifesta gesturile animalice pe afară, am auzit un strigăt. Când am ieșit să văd ce se întâmplase, Rică părea că a plonjat, sau în cel mai bun caz cineva l-a împins de pe bordură spre pământul rece și plin de mal. Se ridicase cu lacrimi în ochi zbierând, în timp ce noi râdeam rămânând fară suflu.

— Băcăpcăunule, vrei să-i strici buruienile lui maică-mea? țipase David abținându-se cu greu din râs.

— Eu v-am mai zis să nu mai faceți faze din astea, cum naiba mă duc eu acasă așa? Alex, nici măcar nu mai vorbesc cu tine de acum! exclamase Rică ștergându-și mânecile hanoracului.

— Dar, ce ți-am făcut eu? Te-ai împiedicat și acum dai vina pe mine? Fii atent pe unde calci și apoi vorbim! îi răspunse Alex arogant.

— Băi băiatule, eu ți-am mai spus! Dacă nu tii la băutură, nu mai bea! Uite ce ai făcut acum, te-ai îmbătat și ai căzut că prostul prin flori! Intervenise David.

— Da mă, că eu sunt prost să mă împiedic și să cad, n-auzi că Alex m-a împins? întrebase ștergându-și mâinile de pantaloni.

— Eu ți-am zis să mai slăbești. S-a udat puțin pe afară, și gata, ți-a fugit pământul de sub picioare... îi spusesem aruncându-i sticla.