Will you remember me tomorrow?

13. Aproape de adevăr

     Era optsprezece ianuarie și-mi terminasem antrenamentul cu greu datorită pauzei de crăciun. Vacanța se prelungise cu câteva zile întrucât era o iarnă grea și zilnic fusesem baricadați sperând că nu o să mai ningă. Aflându-mă în vestiar, mă pregăteam de un duș relaxant. Îmi aruncasem hainele pe bancă în timp ce-mi pregătisem schimburile.

     Avusesem niște argumente majore cu Vlad în acea zi. Și în ultimile două săptămâni lucrurile arătau destul de rău. Încerca din răsputeri să demonstreze că el este cel mai special și că restul sunt doar niște persoane ordinare care fac umbra pământului degeaba. Dese ori intervenea în antrenamentele noastre, încercând să ocupe aparatele, sau chiar să ne jeneze cu glume de prost gust. Avea acea față de om revoltat, crezând că i se cuvine totul. Cu un zâmbet pervers ne privea de sus, insultându-ne în fel și chip.

      Cu o atingere de înger, când eu nu eram destul de atent, îmi sustrase ceasul primit cadou de ziua mea din vestiar și-l ascunse. Apoi cu o îndemănare nesimțită îmi furase locul în duș. Îl căutasem peste tot și nimeni nu văzuse nimic. David mă ajuta cu căutările, iar Mădălin intrase într-o discuție aprinsă cu Vlad. Cu lacrimi în ochi de oftică, intrasem peste el și-i luasem prosopul și schimburile arucându-le în mijlocul vestiarului, târându-le dintr-un colț în altul pe jos. La scurt timp ieșise afară cu un rânjet dobitoc încercând să facă pe nevinovatul:

— Jur că nu e la mine. Ce să fac eu cu ceasul tău? întrebase Vlad sprijinindu-se de un perete.

— Nu mă interesează, de unde l-ai ascuns, o să îl scoți! Eu nu pierd mașina din cauza ta! țipasem către el trântind câteva uși cu forță.

—Paul, eu zic să lași nervii și să înțelegi situația. Nu e la mine! Și chiar dacă era să fie, nu-l mai vedeai înapoi.  reacționase Vlad spălându-și mâinile la ghiuvetă.

— Prietene, da' termină odată cu vrajeala asta, că nu-ți merge. Nu mă interesează pe cine cunoști tu, în sala asta ești doar un rahat, ai înțeles? luase David atitudine aruncând tricoul de pe el.

— Fii atent, că daca nu îmi înapoiezi ceasul iți arunc hainele pe geam, jur! Pleci de aici în chiloți dacă vrei să pleci, crede-mă! exclamasem gesticulând alarmant.

— Nu ai tupeu, Paul! Și dacă le arunci ce? Tot tu o să mi le aduci...

— Dar, mai dă-le dracu de boarfe, să plece cu tot cu ele. Dă-i ceasul, n-auzi? intervenise Mădălin încruntându-se, în timp ce-și luase geaca din cuier.

      Mă îndreptasem cu motivație către baie, pregătit să-i arunc bunurile găsite pe geamul de termopan care dese ori se bloca. Între timp, David dispăruse preț de câteva minute. Când eram pregătit să le arunc, ușa vestiarului se deschise forțat. Era Mirel, nepotul unuia dintre patroni care lucra în majoritatea timpului la recepție:

— Baiatu', dă-i ceasul înapoi! Și de mâine nu mai ai ce căuta aici, capisce? intervenise Mirel îndreptându-se cu o mână de chei către el.

— Dar, nu l-am luat eu! Ce nu înțelegi? intrebase Vlad cu un calm ieșit din comun.

— Ia dă-mi să verific. Unde iți este cheia? Deschide ușa, hai mai repede! exlamase Mirel ridicând tonul.

— Poftim, caută-l!

— Paul, ăsta e ceasul tău? întrebase Mirel încrezător.

— Da, mersi frumos! mi-l pusem pe mână cu dezgust.

— Tu de mâine nu mai ai ce caută aici, ai înțeles? Am să iți verific abonamentul și o să primești restul de bani până la sfârșitul lunii. spusese Mirel trântind ușa în spatele lui.