Will you remember me tomorrow?

II-20. Un nou inceput

      Soarele strălucea pe cer încă de la venirea dimineții, razele lui îmi făceau pielea să ardă. Îmi ștersesem ușor fruntea cu mâna dreaptă, încercând să găsesc un loc în care să mă pierd de mulțime. Ceremonia era pe cale de încheiere, nu simțisem nimic. Îmi ținusem calmul și chiar am râs de câteva ori. Eram înconjurat de câteva persoane ce îmi erau cunoscute, având-o pe Eva în prim plan. Înghițisem în gol gândindu-mă la gustul unei băuturi răcoritoare. Brațele începuseră să mă usture datorită rănilor ce nu erau încă vindicate.

      Îmi făcusem loc printre zecile de persoane, ieșind la strada principală răsuflasem liniștit. La insistențele lui Mădălin îi urmasem către una dintre terasele din oraș. Nu voiam nici măcar să zâmbesc, mă împotrivisem acelei ieșiri. Simțeam cum timpul mi se scurgea anapoda, aveam nevoie de acțiune.

      Ne așezasem pe niște scaune din lemn împletit de o culoare închisă. Mă simțeam confortabil și băusem câteva beri foarte reci. Aruncasem o scurtă privire către fețele tuturor din jurul meu. Eva era îmbrăcată într-o rochie de vară de culoare gri, îi puteam observa coapsele ferme și albe. Shaun părea îngândurat, de parcă trecuse printr-o sperietură. Cămașa îi era strânsă pe gât și luase poziția unei statui. Singurul activ era Mădălin, care dădea semne că se simte în mediul lui favorit. Se sprijinise de zidul de culoare bej în timp ce admira cu ochii întredeschiși străzile lungi și fierbinți. Ciocnisem o sticlă cu David sub privirea Carlei ce rădea în hohote. Pierdusem contactul cu timpul și nu mă mai gândeam la nimic în acele momente. Îmi întinsesem capul pe spate simțind briza unui aer aproape răcoros. Îmi deschisem ochii pentru a privi cerul, zâmbisem fară să-mi dau seama de ce.

      Încă nu ajunsesem să-mi cunosc propriile gesturi, însă mai mult de atât rămâneam fascinat de lucrurile mărunte ce-mi schimbau stările. Îmi îndreptasem privirea spre corpul Evei, naturalețea ei și liniștea cu care nu făcea absolut nimic mă consuma pe interior. Era calmă în priviri și nu avea interes în a mă privi. Voiam ca ea să mă privească ca mai apoi să par dezinteresat. Aveam nevoie de atenția ei, nu-mi doream nimic altceva în acel moment.

— Gata, liniște! Ce așteptări aveți de la noul an? întrebasem fixându-i din priviri.

— Bănuiesc că o să avem parte de multe momente sălbatice, îmi doream nespus să ajung în acest moment. În afară de asta, ar trebui să fim conștienți că e ultimul an de liceu, spusese Mădălin plin de energie.

— La sfârșitul acestui an o să ne îmbrățișam și o să ne uram noroc pentru anii ce vor urma. Cât de trist, zisese Carla indignată.

— Haide! Nu ar trebui să fie atât de trist, avem timp încă un an să ne bucuram de compania fiecăruia. Spun același lucru precum Mădălin, o să fie un an sălbatic! Multe lucruri o să se întâmple, intervenise Eva zâmbind larg.

— Încă nu îmi vine să cred că suntem doar noi! Unde sunt restul? Ar fi trebuit să fim un colectiv mult mai unit! Nu e corect să fim împărțiți pe grupuri, spusesem dând sticla de bere peste cap.

— Știi care este tot amuzamentul în întrebarea ta? Tu nici macar nu ai vrut să vii aici de la început, a spus David izbucnind în râs.

— Nu, nu! Aici este vorba despre altceva și tu ar trebui să înțelegi. Sunt un om leneș, nu-mi place să mă distanțez pe distanțe lungi. Și în afară de asta, totuși am avut motivația să vă însoțesc, nu înseamnă nimic?

— Paul, uitându-mă la tine îmi dau seama că nu te-ai schimbat deloc... Ai nevoie să fii rugat să faci anumite lucruri, de ce nu poți accepta faptul că trebuie să socializezi? Oprește-te din a-ți calcula tot timpul secundă cu secundă. Trebuie să înveți să trăiești fiecare oportunitate, despre asta este viață!