Jumătate ÎNGER, jumătate DEMON

~18~

       Mă arunc în pat simțind cum somnul mă cuprinde. Dar nu dorm mult, căci aud zgomot.

       Mă ridic din pat și mă îndrept spre ușă.

         — Las-o, Edward! Doarme.
         — Cum să o las, mamă? Pe nenorociți nu trebuie să îi lași. Plus că eu o o detest cu toată ființa mea.
           — Fă asta pentru mine, fiule. Și te rog, dă-mi mie sticla asta.
            — Bine, o las în seara asta. Dar să știi că nu îți dau sticla.

      Conversația se întrerupe, iar eu încep să plâng. Mă doare așa de tare faptul că Edward mă urăște. Dacă Zack nu m-ar fi șantajat, acum situația aceasta n-ar fi existat.

        O senzație de amețeală puternică mă cuprinde, iar eu închid ochii obosită.

    Mă trezesc în momentul în care aud zgomote. Edward​ intră în cameră cu o femeie necunoscută.

        — Bine că te-ai trezit!  Eliberează camera acum, apoi ia-ți hainele și pleacă. Nu țin târfe în casă.
          — Nu sunt o târfă. Ea e! țip și indic fata cu care a venit.
           — Ieși odată!
           — Nu! țip. Nu ies nicăieri.

        Mă apucă de mână, mă zgâlțâie, apoi mă trage după el către ușă. Aș vrea să mă pot opune, dar nu pot, căci amețeala de aseară se instalează din noi. Ochii mi se închid, corpul îmi cedează, dar nu cad pe podea, ci pe ceva moale.

      Mă trezesc și mă ridic în șezut. Capul începe să mă doară. Oare m-am lovit la cap când am căzut?

      Mă ridic din pat și mă țin de perete pentru că o amețeală ușoară își face apariția. Ce se întâmplă cu mine?

       Ajung la ușă, o deschid și dau de Edward. Acesta vorbește cu un doctor. Oh, nu? Am pățit ceva? Pe hol apare soacra mea, mă vede și se îndreaptă către mine.

         — Ce s-a întâmplat? o întreb confuză.
         — Intră, trebuie să îți spun ceva.

        Intrăm în cameră și ne așezăm pe pat. Soacra mea de uită la mine neschițând niciun sentiment.

         — Deci?
         — Să nu te sperii...de fapt, promiți?
          — Ce s-a întâmplat? Spune-mi!
           — Ești..., face o pauză ce îmi produce frica. Ești însărcinată. Felicitări!

       Mă îmbrățișează și mă pupă. Eu, însărcinată? Doamne, Dumnezeule. Mulțumesc! Am să fiu mamă!

          — Edward a aflat? o întreb îngrijorată.
           — Da, a aflat.
           — Și ce a zis?
           — Nu știe cum să reacționeze. Să fie fericit pentru că o să aibă un copil, sau să fie trist pentru că soția sa, chipurile, l-a înșelat.

      Oftez și mă ridic. Vreau să văd ce face Edward. Dacă îl văd fericit înseamnă că există totuși o speranță să mă ierte. Să mă ierte deși nu am făcut nimic. Și e frustrant că sunt neputincioasă și nu pot dovedi că sunt nevinovată.

       Mă ridic și o anunț pe soacra mea că merg la Edward. Deschid ușa, pășesc în exteriorul camerei și mă îndrept spre sufragerie, sper că e acolo. Cobor pe scări, dar mă opresc când ajung la penultima treaptă. Edward... are băutura în mână și ține pe picioare aceeași fufă. Nu poate să îmi facă asta! Nu poate.

        Ajung la ei și încep să bat din picior. Cum să aducă o fufă în casă?

        — Ce caută aici? întreb nervoasă, indicând spre cea care îi stă în brațe. Trebuia să plece!
       — A venit să mă facă fericit.
Ai ceva împotrivă? mă privește amețit.
       — Da, am! Dă-o afară sau plec acum!
        — Pleacă, răspunde nonșalant.

      Din orgoliu, dar regretând decizia, mă îndrept spre ieșire.

        Hai, strigă-mă să mă întorc, iubitule. Te rog. Pun piciorul pe prag și tot nu mă strigă. Oare ăsta e sfârșitul nostru?

        — Stai, ești gravidă cu un copil. Cu al meu.

        Îmi oferă răspunsul mult dorit, dar nu mă întorc. S-o dea pe aia afară mai întâi.

        — Pleacă ea, vin eu.

        Oftează, apoi nu se mai aud decât pași. El și fufa ajung în dreptul meu. Fufa se împotrivește, dar Edward o împinge în afară.

          — A plecat, intră acum, îmi spune.
         — Mă dor picioarele, ia-mă în brațe.

       Inițial se schimonosește, dar apoi mă ia pe brațe. Ador brațele astea și aș minți de sute de ori ca ele să mă atingă.

        Urcă cu mine. La un moment dat privirile noastre se întâlnesc. Mă sărută încet, apoi cu frenezie. Deschide ușa dormitorului nostru, o închide. Mă pune pe pat, se dezbracă, apoi mă dezbracă și pe mine. Îl iubesc așa tare! Doamne, fă ceva și nu ne despărți niciodată.

         Cu mișcări lente îmi dă sutienul jos. Îmi sărută umerii și coboară spre sâni. Îmi scoate blugii, se uită un timp la chiloți, apoi îi scoate.

       Dacă n-ar fi intrat nenorocitul ăla în viața noastră, acum noi am fi fericiți că vom avea un copil, iar Edward nu ar mai fi trebuit să fie beat pentru a face dragoste cu mine.

       Poate așa e iubirea. Poate că o iubire sinceră are de trecut multe obstacole pentru ca, în final, iubirea dintre cei doi oameni să fie trăită pe deplin. Eu sunt pregătită să trec aceste greutăți. Poate că Edward mă va ierta, deși – subliniez, nu sunt de vină cu nimic în afară de faptul că l-am denunțat. Și, totuși, am fost constrânsă. Nenorocitul ăla m-a amenințat, iar eu am făcut ce am crezut de cuviință la acel moment.

     
         Îmi cer scuze pentru întârziere, am avut telefonul stricat.