Jumătate ÎNGER, jumătate DEMON

~22~

                 Ajungi într-un moment în care îți dai seama de atâtea lucruri. Că viața ta e prețioasa, că nu merită să plângi. Nu merită să aștepți unii oameni, nu merită să nu ți-o trăiești.

                 Am trecut cu bine peste naștere. Doctorii au putut să ne salveze. Doar că gemenii vor fi ținuți în incubator până când vor împlini nouă luni.

                   Mă dau jos din pat, merg pe gresia rece, dar mă opresc. În prag, Edward – având o față supefiată – mă privește. Vine imediat și mă ia în brațe, ridicându-mă de la sol. Sunt în spital de o săptămână și de atunci îmi face așa.

                    — Lasă-mă jos, omule! Am nevoie la toaletă, îi spun cu glas dur.
                   — Te duc eu.  
                   — Cum să nu! țip la el. Lasă-mă la ușă măcar.
                   — Te las fix pe vasul de toaletă.

                   Scot un sunet de dispersare, apoi inspir zgomotos. Sper să își imagineze că sunt un dragon ce scoate flăcări pe nas.

                  Mă lasă pe vasul de wc, apoi își împreunează mâinile. A, nu, serios?! Doar nu o să stea lângă mine în timp ce urinez.

                      — Acum pleacă, de ce stai aici? Te chem când termin.
                       —  Nu-mi spune că ți-e rușine, spune strângându-se.
                       — Da, îmi este!
                       — Ți-e rușine să urinezi lângă mine, dar nu ți-e rușine să faci dragoste dezbrăcată, mi-o taie repede.

                  Mă resemnez iar. Să stea aici dacă vrea. Mă liniștesc și încep să îl înțeleg. Mă iubește și vrea tot ce e mai bun pentru mine.

                Mă ia din nou în brațe. Îl surprind cu un sărut, apoi nu mai scap de săruturile lui. De fapt, nici nu vreau.

                  — Mă duci să îi văd? îl întreb dulce, dar totuși cu un gust amar în gură.

               Dă din cap, apoi merge cu mine în brațe. Locul în care am fost operată mă arde, dar nu îi spun nimic. Vreau să îmi văd copiii.

                 Mă pune jos în fața unui geam. Sunt atât de mici și fragili, când vor crește? Mă rog Domnului să îi țină sănătoși.

                  Cine ar fi crezut că va veni acest moment? De mână cu omul iubit, în fața copiilor noștri?

                   — Aspectele legale? mă aud spunând. Când le rezolvi?
      
                   — Azi vom avea actele, trebuie doar să le semnăm.

               Deci azi ne vom căsători. Pentru mine căsătoria legală nu are importanță așa de mare. Când se va termina calvarul, ne vom căsători religios. Cât despre numele de familie al copiilor, bineînțeles că au primit numele lui Edward.

               Lacrimi îmi ajung din ochi pe pe jos.  Edward observă, dar nu mă întreabă nimic și nici nu le șterge. E de la sine înțeles. Durerea iese.

                     Îmi ridic privirea spre el. Îmi sărută creștetul, apoi spune doar atât:

                       — O să fie bine.

                   Da, o să fie. Trebuie doar să privim înainte cu capul sus și cu credința neschimbată.