Queen

Capitolul 13

"Și acum ce facem?" Asta fost întrebarea pe care mi-a adresat-o Hawk acum 3 luni. În momentul ăla nu știam ce să-i zic, ce să le zic. Toți se uitau la mine disperați, speriați, neîncrezători, este normal nici eu n-aș mai avea încredere în mine, am primit niște străini în grupul nostru, i-am protejat și ei m-au tradat. Max ne atrase într-o cursă, ne-a condus către moarte, înaintea unui grup de canibali, ne-a călcat încrederea.
În 3 luni am ajuns sa cred că toți sunt dușmani și prieteni, cu greu am făcut-o pe Megan să nu mai plângă după fratele ei, la un moment dat am vrut sa o abandonăm, dar totuși inima nu ne-a lasat. Am avut și certuri în grup ce au dus la bătăli, Hawk si Beck se certau pe provizi, James și Klara au ajuns să se certe pe arme, arme pe care le furam de la cadavre sau le confecționam, eu aproape ca i-am smuls lui Megan brațul când s-a apropiat de mine. În prima lună după atac, îmi venea să-i străpung pieptul cu primul pumnal pe care-l aveam, dar totuși ea a fost cea care mi-a vindecat rana de la picior. Lunile astea au fost oribile, am evitat cât de mult am putut grupurile de canibali și ucigași, dar n-am reușit să le evităm pe toate, într-una din bătăli Beck, a fost rănit la brațul drept, un dement i-a infipt o bara de fier in braț. Dar nu doar in batalii era pericol, Klara aproape ca și-a pierdut viata în timp ce încerca să facă rost de apă, James și Hawk făceau rost de hrană atacând grupuri mici, Lois și cu mine apărăm taberele și proviziile în timp ce Megan plângea sau se ascunde în copaci. Micul Lois a devenit războinic în ochii noștri, în locul ăsta blestemat s-a luptat pentru viața sa. Am avut zile întregi în care am stat flămânzi, nedormiți şi storşi de orice forţă.
-Hei, Luna! a strigat Klara de la sol. Nu mai visa și spune-ne ce vezi.
Eram cocoțată într-un brad și pentru câteva minute rămăsesem blocată. Căutam o potecă pe care să o urmăm. Mă obișnuisem deja cu toate ororile din lume, vazusem mame încercând să-și omoare copii pentru puțină hrana, frați ce se înjunghiau pentru protecție și canibali...foarte mulți canibali, așa că nu îmi mai era frica de ce o să văd în ținutul asta groaznic.
-Continuăm pe aceeași cărare, am spus în timp ce mă dădeam jos din brad.
-Ok, deci... înainte!Luați-vă armele și intrați în formație. A spus Beck.
Așa zisa "formație" era un mod strategic de apărare, arcașii stateau în față pentru că aveau ochii formați și erau cei mai rapizi și puteau avertiza grupul în caz că cineva încearcă sa ne atace, adică eu și James, la mijloc cei mai slăbuți Louis și Megan, urmați de Klara, iar în spatele grupului cei mai puternici Hawk și Beck.
Am mers în formație până la...margine. Nu mai erau copaci, nu mai erau oameni, pur și simplu un teren, teren făcut din....cadavre, oase, teroare. În fața noastră era un cimitir, un câmp format din leşuri. Dar.... la finalul acestui teren al ororii se afla Zidul, Zidul mult cautat, Zidul ce despărțea Angelicii de Exilații.
- De ce v-ați op... a spus Lois cu vocea stinsă.
Toți ne-am oprit, privind cu ochii împietriți, nu ştiam dacă să ne bucuram ca am ajuns sau să picăm în fața imaginii șocante ce ne era arătată.
-Am ajuns?! a zis Klara cu vocea răgușită.
-Nu este posibil, nimeni n-a mai fost aici, decât ..... decât EI. A zis Megan.

Nu este posibil. Am ajuns. AM AJUNS. Nu mai ratez nicio șansă. -Haide-ti! Am strigat. După toate ororile întâlnite, alergatul peste leşuri mi se părea o nimica toată. E foarte greu să faci asta recunosc, dar pentru libertate o să fac tot ce e nevoie. Am nevoie de libertate, VREAU libertate. Am început sa alergam în formație, încercând să nu vomităm din cauza mirosului, iar sunetul oaselor ce se striveau sub picioarele noastre ne zgâriau urecbile pana la sânge.
Am ajuns la jumătatea câmpului, nu pot sa cred aproape am ieșit, aproape suntem liberi....
- Ajutooor!!! A strigat disperată Megan.
Ne-am întors spre ea și.... Megan se agita, încerca să-și elibereze piciorul. Din mormanele alea.... o mână plină de sânge, pământ și rămășițe îi apucase glezna.
N-am stat mult pe gânduri, mi-am scos sabia și am retezat mana. FUGIȚI, ACUM!!!
Am început să alergam spre zid, dar din toate corpurile neînsuflețite ieșeau altele mânjite de rămășițe, era o imagine monstruoasă. Din toate părțile se ridicau ... nici nu știu cum sa le numesc ...cadavre sau...NU. este imposibil. Felul în care alergau și urlau, erau EI, doar ca aceștia erau răniți se tarau , alții alergau în mâini și alții în genunchi. Erau multi foarte mulți, în orice parte te uitai vedeai creaturi cu fețe diforme, oribile.
-Nu va opriți!!! A urlat Beck.
Eu și James incercam să eliberăm o rută și pentru ceilalți. Klara reușea să dărâme multe creaturi cu lanțul ei, iar Hawk si Beck ne protejau spatele. Imaginea din jurul nostru era de nedescris, eram atacați din toate părțile, eram atât de aproape de zid.....
-Hei... ceva nu este în regulă, a țipat James
-Ce este?!
- Lângă zid este o porțiune de pamant neatinsă, ceva nu este în regulă.
-Ți se pare că aici e mai bine?! A urlat Klara
- Alergam acolo, orice ar fi ei nu pot atinge.
Ne-am îndreptat spre zona liberă, într-adevăr porțiune aceea era goală, neatinsă.
Cum am ajuns acolo m-am izbit cu forța de ceva, am căzut pe spate lovind-o pe Megan.
-Luna ești bine? A intrebat Lois speriat.
N-am apucat să răspund ca și James s-a izbit. Dar ce e acolo?! M-am ridicat repede si am încercat din nou să pășesc pe porțiunea aceea, iar m-am izbit, era un fel de câmp de forță, un scut invizibil. Am încercat sa.l străpung cu sabia , James și-a rupt arcul încercând să spargă bariera, Hawk și-a distrus sulița. Eram toți în fața scutului invizibil, lovindu-l și lovindu-l, țipam, eram disperați .
-Nu, nu, nu! Nu ne poți face asta, am țipat cât am putut. De ce nu ne lași sa trecem? De ce???? Loveam disperată scutul din fața mea, mă dureau pumnii, simțeam cum sângele mi se prelingea pe încheieturi, ochii erau inundați de lacrimi și furie, iar inima aproape că-mi exploda. În spatele nostru erau niște cadavre umblatoare gata să ne omoare, iar singura noastră salvare era blocată de o prostie de zid invizibil.
-Lasă-ne să trecem, imediat! A țipat Lois, nu ne poți face asta. Nu ne poți lasă să murim în felul ăsta. Ce naiba este tâmpenia asta?!
Am privit spre pandantivul meu ce strălucea atât de puternic încât simțeam cum îmi arde pielea, l-am luat în pumn și am țipat pentru ultima dată:
-Îți poruncesc să ne lași să trecem!
Atunci o lumină puternică a oprit tot dezastrul din jurul nostru, lumea se blocase, iar o voce groasă s-a auzit pe fundal.
-Îmi poruncești? De-a lungul anilor am auzit rugăminți și înjurături dar porunci? Cine te crezi ființă nesemnificativă? Tu îmi poruncești mie? Tu...
-Eu, am întrerupt acea voce arogantă . Nu sunt o ființă nesemnificativă, sunt prințesa Queen, succesorea tronului din ținutul Războinicilor, iar eu îți poruncesc să ne lași să trecem.
- Și dacă nu am să fac asta?! Ce o să faci PRINȚESĂ?!
Rostise cuvântul prințesă cu atât de multă aroganță și îngâmfare încât mă enervase complet.
-Ascultă chestie inutilă ce ești, dacă nu faci asta vei adaugă încă 7 cadavre la cimitirul ăsta, vei distruge încă 7 vieți.
- Nu îmi pasa aici eu aplic legile, eu decid cine trece și cine nu.
- Și cine are voie să treacă?
-Doar cei cu scopuri nobile....
-Atunci de ce dracu nu ne lași să trecem?! Ți se pare ca eliberarea unui ținut întreg de sub tirania unui rege avar și orgolios nu este un act nobil? Ți se pare că lupta pentru viață nu contează? Ce fel de monstru ești? Intre tine și creaturile din spatele nostru nu este nicio diferența, ucideți cu sânge rece ...
-Nu ma compara pe mine cu ei
-Ba te compar! Am țipat în timp ce-mi strângeam pumnii plini de sânge.
-Liniște! Tu și prietenii tăi aveți o șansă să vă dovediți nobilimea. Prezentați-vă scopul și eu vă voi spune cât de nobil este.
Atunci toți prietenii mei dezghețasera...M-am întors cu fata spre ei și am spus cat de repede am putut
-Nu avem mult timp, trebuie să....
-Știm.. au spus în cor
Klara a pășit în față și s-a așezat în genunchi, ducându-şi pumnul la inimă, m-a privit în ochi, dupa ridicându-și capul a privit cerul: -Eu sunt Klara, știu că scopul meu nu este prea măreț, dar este nobil. Sunt aici să-mi slujesc viitoarea regină, conducatoarea ce ne va scoate lumea din întuneric. Gestul i-a fost urmat de băieți, toți erau îngenuncheați in fața scutului și au repetat in cor ultimele cuvinte ale Klarei: " SUNT AICI SĂ-MI SLUJESC VIITOAREA REGINĂ, CONDUCATOAREA CE NE VA SCOATE LUMEA DIN ÎNTUNERIC!"
- Un act plin de nesăbuință, persoana pe care o urmați e plină de îndoieli, e tânără și necoaptă, arogantă și copilăroasă . A spus vocea...
- Știu că nu sunt liderul perfect, că nu le pot cere să ma slujească, dar un lucru e cert ei o fac pentru că au încredere, iar eu n-am să le trădez încrederea. Timp de trei luni i-am privit făcând lucruri oribile și de fiecare data când ii întrebam de ce m-au urmat, mereu îmi răspundeau "Pentru că vrem libertate!" Și eu am să le ofer viața pe care o merită, nu doar ei, ci toate ființele bune și nevinovate.
Eu sunt Queen și sunt aici să-mi slujesc poporul.
-Nesăbuită dar înțeleaptă. Probabil să mă înșel, sufletele mânjite sunt curățate de adevăr. Puteți trece doar dacă ii ajutați încă trei persoane....
-Ce persoane? Am întrebat
-Un bunic încercat de soartă, o mamă rătăcită și un suflet de copil, dar persoanele astea vor fi ajutate doar de prințesă.
- Cum voi știi pe cine să ajut?!
-Mă bucur să aud că prima întrebare nu a fost "de ce?" . Tu ești cheia, tu vei afla la momentul potrivit Acum trece-ți şi bun venit acasă! Dupa aceste cuvinte în scutul invizibil s-a făcut o deschizătură, am trecut toți pe cealaltă parte, iar scutul s-a refăcut.
Toate creaturile dezgustatoare se izbeau de el încercând să treacă, se călcau în picioare, își striveau semenii doar ca să faca rost de hrană, iar hrana eram noi.
-Acum ce se presupune că trebuie să facem? A întrebat Lois
-Am trecut?! AM TRECUT!!! A țipat Beck cât a putut de tare strângandu-și nepoata în brațe, aproape ca plângea.
-Nu cred! Este un vis, nu poate fi real, te rog sa fii real, spunea Megan prin suspine.
      Lois, James și Hawk se băteau pe umăr și își strângeau pumnii, mai urlau de fericire și mai aruncau câteva priviri spre ținutul Exilaților. În Zidul imens din fața noastră s-a format o poartă din piatra, având gravata în jumătate "Bun venit acasă" . Poarta s-a deschis iar în spatele ei gardienii Angelici cu coifuri verzi, au format imediat două rânduri, ca un fel de potecă să se asigure că nu fugim. Am pășit spre ei, prietenii mei urmându-mi gestul. Am trecut de cealaltă parte, iar când să se închidă de tot poarta.... l-am văzut, Max fratele lui Megan , bătea disperat în Zidul invizibil, avea o față plină de ură. Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte să se închidă de tot poarta, au fost ochii injectați de dispreț.
-Bine ați venit!
Astea au fost cuvintele ce m-au smuls din paralizia creata de Max.

Mi-am întors privirea, iar în fața noastră stătea o femeie blondă, cu o robă verde-smarald până-n pământ cu o pentagramă aurie legată de un șnur negru. Și-a întins mâna spre noi și ne-a spus:
- Înainte să pășiți în acest tărâm, v-aș ruga să vă părăsiți toate armele, le puteți lasă fix unde sunteți.
Toți se uitau la mine, mi-am desfăcut brâul ce ținea sabia și l-am lăsat sa cadă cu tot cu metalul ascuțit, izbind pământul zgomotos, gestul mi-a fost urmat. Toți au pășit spre acea femeie, unii zâmbind alții cu lacrimi în ochi. Lumea deja se schimbase în ochii mei, nu puteam sa am încredere în ei, ne-au primit prea repede....
-Hei , Luna.... a strigat Hawk, nu mai visa atât, să mergem.
Mi-am privit pumnii acoperiți de lichidul stacojiu, mi-am îndreptat spatele, am tras aer în piept și m-am uitat încă o dată la persoanele ce și-au riscat viața pentru mine. Le-am făcut o promisiune și am să mă țin de ea.
-Lupta mea...de abia a început!