Poveste fără început

3. Sfârşitul a început când...

          Am deviat mult de la subiect, nu? Asta mă face nebună, sau frustrată? Dar dincolo de moarte ce mai contează?

          Te plictisesc? Trage un scaun şi să-ți povestesc cum a început sfârşitul. Te mai rog ceva... să nu mă priveşti în ochi. Nu plâng, dar nu am fost niciodată capabilă să privesc pe cineva în ochi şi nu vreau ca această ,,discuție" să se sfârşească cu plecarea mea dramatică.

          Să începem... podul Golden Gate, eu şi bunica mea. Simplu până acum, nu? Un tablou fericit, să continuăm. Aveam în jur de zece ani şi să spunem că eram puțin mai normală. De fapt atunci stăteam închisă între patru pereți şi îmi găseam singură de lucru, eram la începutul drumului de antisocială. Cuminte, retrasă, ce putea fi mai bine? Îmi iubeam bunica şi nu treceam peste cuvântul ei, ea era prezentă 24 din 24 în viața mea. În timp ea fusese singura care observase cum deveneam o retrasă şi o sufocantă, aşa că s-a gândit — bună cum era de fel — ca de ziua ei să facem o plimbare lungă pentru a mă detaşa de singurătate. Paradoxal, m-am născut în aceeaşi zi cu ea, aşa că am sărbătorit două evenimente într-o zi. Zilele noastre de naştere. Puteam spune trei, dacă luam în calcul ce s-a întâmplat după...

          Îmi povestea despre copilăria ei când ne plimbam şi despre toate năzbâdiile pe care le făcea. Asta mă amuza. Atunci văzusem Golden Gate pentru prima oară. Mi s-a părut fascinant, din nefericire pe bunica începuse s-o înțepe inima. Avea probleme de genul, iar pe mine mă speria. Nu voiam s-o pierd, era universul meu.

          A mai greşit, dar cine nu o face? Tare mă întreb ce părere are acum despre mine? Fir-ar, iar deviez de la subiect!

          Înțepăturile, podul Golden Gate, starea de rău şi atracția pe care eu o simțeam față de acel loc. A început să-mi povestească despre pod, când a fost construit, cine a făcut schițele şi multe detalii pe care le mai țin minte, dar cărora nu le-am găsit un scop. Maşinile treceau, era vară, soarele strălucea, iar eu m-am apropiat de marginea podului.

          Atunci bunica mea mă atenționase să am grijă. Se temea de multe lucruri, am privit apa şi pentru câteva momente am simțit dorința să  înaintez, cu toate că înaintam spre gol. Nu eram nebună, aveam o apăsare puternică în piept. Stătusem prea mult singură, mi se părea că ieşirea aia avea un alt scop, total diferit de cel pe care îl văzuse bunica mea. Să văd oameni, alți copii jucându-se, să ies din casa pe care o părăseam doar pentru şcoală şi câteva cumpărături la magazinul de peste stradă. Vezi tu, casa bunicii se afla undeva la ieşire din oraş, iar asta o făcea să fie separată de restul. Vecinii noştri erau nişte bătrânei, părăsiți de copii şi de nepoți, tot ce aşteptau ei era omul cu coasa. Bine, cel puțin asta lăsau să se înțeleagă din tot ce spuneau.

          Pentru mine mersul în centru era exact ca o excursie. Când părinții veneau după mine şi mergeam la apartamentul lor, simțeam doar lucruri ciudate şi abia aşteptam să revin la izolarea mea. Ei nu aveau timp prea mult de mine, ocupați cu serviciul sau având veşnicele cuvinte: Copiii să-şi vadă de jucăriile lor.

          — Dar mi-ați promis că mergem în parc!

          — Shay, înțelege-ne! Nu putem, dar săptămâna viitoare vom merge.

           Asta promiteau în fiecare weekend pe care îl petreceam alături de ei. Ajungeam în lacrimi înapoi la bunica. Ea înțelegea că-mi făceau rău vizitele lor şi că nu mă abordează corect, dar nu mai avea puterea să le spună ce au de făcut. Mai ales că îi era frică să nu cumva să mă ia de lângă ea, fiica ei — mama mea — putea face asta. Fusese o neascultătoare în adolescență şi aşa o ținut-o până în prezent. Voia să se ,,rupă" de bunica şi să fie independentă. Când m-am născut, la nouă luni după a mai făcut un copil. Sora mea nu era la fel ca mine, era exact copilul pe care şi-l doreau. De asta mă îndepărtau. Eu eram plictisitoarea, care le-ar fi curmat ,,popularitatea".

          Trsit. Dar ştii ce e frumos? Că acum mă vor înapoi lângă ei, vor să-mi vadă zâmbetul, cu toate că eu nu zâmbeam, vor să-mi audă râsul, chiar dacă nu râsesem de față cu ei. Vor, de fapt, să țină aparențele de oameni buni. Poate şi eu îmi doream atenția surorii mele şi iubirea lor, dar mă mulțumeam cu notorietatea. E interesant să vezi că după ce mori, oamenii îți înțeleg adevărata valoare.

           Shay... un nume ciudat pentru o fată ciudată? Personal îmi plăceau nume ca: Maraiah, Emma, Eveline. Nu putem fi toți mulțumiți.

          Iar deviem de la subiect... stai! Tocmai m-ai privit în ochi! Nu te mai ascunde, vrei să vezi dacă plâng sau dacă mint? Acum de ce taci?

          Dispari! Ți-am spus că nu vreau să mă priveşti în ochi!