Poveste fără început

1. Un suflet mutilat

În doar câteva secunde, am reuşit să mă îndrăgostesc de omul acela. Am reuşit să-i înțeleg durerea mai bine decât o înțelegeam pe a mea. Am reuşit să-mi spun povestea, fără frică. Am reuşit să-l privesc în ochi, fără a ezita. Pe parcursul ,,întâlnirii" noastre, am realizat că nu eram singura care suferea. În alte împrejurări, aş fi încercat să-i dau o şansă şi sunt sigură că am fi putut clădi ceva din toată durerea aceea. Poate am fi reuşit să avem un loc al nostru, desprins de restul şi ferit de suferință. Însă tot ce ne leagă şi va reuşi să ne lege de acum încolo, este moartea.

Eu eram cea laşă.

El salva persoanele ca mine. Păcat că nu a putut face asta pentru mine. Iar pentru asta-i mulțumesc...

Totul începuse într-o dimineață, ca întotdeauna îmi făcusem rutina: m-am trezit, am încercat să mănânc ceva (în general aveam o problemă cu mâncatul imediat după ce mă trezeam), m-am aranjat cât de repede am putut şi am plecat de acasă. După obiceiul - pe care unii îl considerau periculos, având în vedere drumul pe care îl făceam spre liceu - începusem să ascult muzică în caşti, cu volumul la maxim. Era un fel de eliberare, mă simțeam bine că treceam pe lângă acele persoane care nu aveau altceva de făcut decât sa se ia de mine. Era o plăcere că-i puteam ignora şi că puteam merge mai departe, cu toate că mă întrebam ce mai aveau de comentat în acel moment. Găsisem alinarea în diverse lucruri, cum ar fi muzica.

Următoarele ore le petreceam ascultând profesorii, la fiecare întrebarea al cărei răspuns îl ştiam, preferam să nu ridic mâna şi să mă fac neştiutoare. Chiar dacă inima mea tresărea imediat ce realizam că răspunsul meu era corect. Ascultam laudele adresate unor colegi, iar eu înduram privirile celorlalți, care nu-mi transmiteau nimic altceva decât dezamăgire. În patru ani reuşisem să-mi ,,mutilez" subconştientul într-un mare fel. Această realizare fusese posibilă din cauza amintirilor trecute şi a unei copilării pierdute, trăită în singurătate şi restricții. Culmea! Când eram mică făcusem aşa multe chestii, la care acum nici nu mă puteam gândi. Dar eram doar o fetiță prostuță, cu o gândire nedezvoltată, însă cu o inimă mare. Am crescut şi, ei bine, creierul s-a dezvoltat, iar inima s-a încuiat în propria închisoare de gheață.

Ar fi trebuit să vină partea în care vorbesc despre cât de ,,populară" am fost şi cum picii de vârsta mea, erau dulci cu mine. Însă prefer să mă opresc, cu toate că acest scurt moment de rememorare m-a prins în alte gânduri. Continuând, profesorii dezamgiți şi o eu care nu făcea altceva decât să le memoreze fețele şi să-şi facă rău cu ajutorul lor. Exact, îmi venea să plâng la simplul fapt că eram considerată o fată lipsită de cunoştiințe şi asta cu toate că mereu eram atentă şi percepeam ideile. Starea mea sufletească a bătut, din nefericire, creierul. Spiritul meu, sufletul, nu erau de acord cu afirmarea sau orice alt pas care mi-ar fi putut aduce un avans în fața celorlalți. Dădeam ascultare vocilor din capul meu şi mergeam înainte.

Ocoleam pe cât posibil să vorbesc despre probleme la liceu. Locul ăla abunda de persoane care, la prima ocazie, ți-ar fi înfipt cuțitul în rană şi ar fi fugit. Aşa că trebuia să-mi continui rolul de ființă neştiutoare. Ascultam muzică în bancă şi, ocazional, adormeam. Cele patru ore din ziua aia se desfăşuraseră în felul acesta. Ca să nu uit! Auzisem nişte colege, vorbind despre mine. Credeau că muzica din căşti e pornită, aşa că nu se sinchisiseră să plece în altă parte. Dar, chiar şi fără căşti, ele mi-ar fi făcut rău. Criticismul lor se trezea mai rapid decât o făcea ursul după o iarnă grea.

- Doamne, ai văzut-o? Nu înțeleg de ce mai vine la liceu, dacă nu-i bună de nimic.

Aia fusese scânteia care m-a făcut să mă ridic de la locul meu, să-mi iau lucrurile şi să plec. Mă găsisem să fiu zâna bună în ziua aia şi să le fac pe plac dragelor mele colege. Ultima ora aveam desen şi chiar nu-mi doream să mai rămân. Când m-am asigurat că ,,mutilarea" nu va mai lăsa o fărâmă din ce am fost, mi-am părăsit fiecare hobby care reuşea să mă scoată din stare. Printre ele se număra desenul. Nimeni nu mi-a înțeles deciziile. Nici eu nu le-am înțeles!

Blestemam ziua de joi de câte ori aveam ocazia. Motivul? Simplu, urma să am o ,,şedință". De când ciudățeniile mele au început să iasă la iveală, părinții mi-au căutat un psiholog. De parcă aş fi avut nevoie! Oricum, doamna Smith era prea bătrână ca să-şi poată face meseria ca înainte. Însă eu mă arătam mulțumită, când mergeam la ea mă arătam vindecată de toate. Eram ,,copilul normal".

Adevărul e că, la început, şi eu eram curioasă de ce mi se întâmpla asta? Baba aia nu mă lămurea, aşa că am ținut o şedință cu un alt psiholog, mult mai bun. Atunci am aflat că sufeream de anxietate.

Ziua aia a ajuns să-mi aranjeze viața urât.

Acum mă aflu fix în fața locului ,,blestemat". Podul Golden Gate, aici sfârşitul a început.