Poveste fără început

9. Monştrii interiori

          În misiunea mea de sfătuitoare, am deviat cu mult de la subiect. Vrei să revenim sau să contiuăm aceste confidențe? Eu zic da, deja am dus prea mult la extrem. Să nu rămâi fără gustul vieții când pleci de aici. Nu sunt speriată de înălțimi, dar văzându-mă aşa sus, am simțit că ceva a tresăltat în mine. Nu mă simțeam vreo regină, ci panică. În mintea acelei copile se desfăşura totul! Realizezi? Un copil, care trebuia să se închidă în casa ei de păpuşi şi nu să se afle acolo. Dezamăgit, dat la o parte, dar şi cine să înțeleagă acel copil? Doar e un copil, nu? Ce ştie el? El să-şi vadă de lumea lui fabuloasă, plină de prinți şi prințese, dar au uitat că întodeauna există câte un monstru, care să perturbe echilibrul. Ce să simtă?

          Nu, nu eram o ciudată. Pur şi simplu mă gândeam la sora mea şi la părinții mei. La naiba, era ziua mea şi nu au trecut să mă vadă! Tot ce mi se împrăştia în corp era curiozitatea de a mai face doi paşi în gol. Curiozitatea mea a dus la evoluția dezastrului.

          Pentru că am păşit în acel gol şi am tras după mine pe altcineva, care încerca să mă salveze... bunica mea. Tot ce îmi aduc aminte, a fost un țipăt, urmat de o durere puternică de cap. După asta, totul a fost negru. M-am trezit a doua zi în spital, iar veştile nu au fost cele mai bune. Eu am trăit, dar ea s-a înecat. Fusesem găsită la mal, ținându-i strâns în brațe corpul lipsit de viață. Din micul ,,traseu" reconstituit de polițişti, când a aterizat în apă, a reuşit să mă țină aproape de ea şi cel mai important, la suprafață. Nu era o bună înotătoare, s-a zbătut destul de mult să nu se înece, dar în zadar. Odată ce sufletul ei a trecut în neființă, corpul a început să-i plutească, servindu-mi pe post de salvare. Ce mai imagine odioasă: o bătrână cu o expresie terifiată şi un copil, ținându-se tare de ea.

          — Eşti bine?

          — Da, doar că de acum, sigur n-o să mai zâmbesc ca înainte.

          Întotdeaua aceeaşi întrebare şi acelaşi răspuns, dar fără rost. Depresia îmi trecuse ca un glonț pe lângă ureche în adolescență, m-am luptat să nu cad în acea stare. Pe atunci eram ceva mai ținătoare la mine, cineva îşi riscase viața, ca s-o salveze pe a mea. Aceea persoană, fusese singura care mă făcuse să zâmbesc cu adevărat. Doar ea era firul de ață care mă ținea să nu fac iar paşi spre dezastru. Auzisem tot felul de poveşti, despre oameni, care au pierdut totul şi şi-au găsit tăria de a continua în: meserie, prieteni, familie, riscul altcuiva.

           Obligată, bine, mai mult forțată, am plecat şi din locul ăla văzut izolat de mulți şi am dat piept cu lumea. Roata neliniştii şi a eşecurilor s-a învârtit în continuare. Până când l-am găsit pe el.

          — De ce te ascunzi de mine?

          — Zeg, mai bine... mai bine ai pleca, spun printre lacrimi.

          — Nu plec nicăieri, sunt aici pentru tine. Ce rău faci, descărcându-te? Plângi, Shay, nu te mai lupta atâta în interior pentru ce? Orgoliu?

          Mi-am muşcat obrazul în interior şi i-am sărit în brațe, lăsându-mi capul pe pe pieptul său. Scot un mic scâncet, când mâinile sale îmi înconjoară talia, dar nu plâng, nu plâng pentru că mă simt în siguranță. Nu plâng, pentru că Zeg e alături de mine. Mâna lui începe să-mi mângâie spatele.

          — N-o să te părăsesc niciodată.

          Problema a stat exact invers. Uneori, gândindu-mă la el şi la toate momentele noastre, îmi vine dor de trecut. Îmi e dor de el, dar, apoi, îmi aduc aminte de tot ce mă-nconjura şi toată înduioşarea dispare. El nu ar fi putut să stea o viață întreagă alături de mine, să se lupte atât de mult. Aici nu vorbim de un romantism dus la cote maxime, pentru că şi dragostea se satură de luptă la un moment dat. Iar eu nu mi-am dorit ca el să sufere, şi asta datorită răcelii sentimentelor mele. Poate că nu mi-a spus-o, dar ştiu că undeva în interiorul său, sufletul i se strângea din cauza asta. O persoană iubitoare, are nevoie măcar ca jumătate din iubirea pe care o împărtăşeşte, să se întoarcă la el. Altfel rămâne secătuit de putere, ajunge să-şi pună întrebări şi mai apoi să urască. Iar dacă Zeg ajungea să mă urască, clar eram pierdută. A reprezentat al doilea punct de spirijin pentru mine.

         Merită ceva mai bun, şi ştiu ce vorbesc. Contrariile se atrag, dar mare parte din ele sunt la distanță unele de celelalte, lăsănd ca alții să le ia locul, iar tu să rămâi în sfera ta de amintiri. Eu am ales, dar pur şi simplu nu am reuşit să stau cu mâinile în sân.