Poveste fără început

7. Lacrimile nu fac rău

           Am devenit melancolică, iar asta nu prea îmi place. Bine, nici nu sunt o stană de piatră, căci dacă eram una nu m-aş fi aflat aici. Aş fi putut să mă ridic din propria cenuşă şi aş fi continuat fără să-mi pese de restul, aş fi zâmbit. Camera mea era refugiul în care doar pereți vedeau o față străină oamenilor. Asta e de la sine înțeles, lor doar le-a plăcut să-mi vadă lacrimile. Ştiu, dureros, dar real.

          El, însă şi-a dorit ca singurele lacrimi de pe obrajii mei să fie de fericire. Continua să-mi repete asta când mă vedea pierdută. Nu ai idee cât de mult se ținea de mine şi cât de mult am încercat să-l îndepărtez.

          A luptat.

          Aceleaşi încăpățânat, exact cum îl cunoscusem.

          Dar încăpățânarea aia, m-a făcut să-l accept în viața mea fără ,,dar" şi ,,poate".

          Un băiat simplu şi bun, în niciun caz genul de băiat din reviste. Un brunet, salb şi înalt, cu o pereche de ochelari parcă prea mari pentru fața lui. Nu făcea sală, nu avea tatuaje şi nu purta numai negru. Sala îi lua prea mult din timp şi obosea, dacă ar fi mers, şi-ar fi făcut masa musculară, în rest avea greutatea perfectă. Bine, cântarul îl făcea gras, dar înălțimea îl ajuta. Tatuaj? Îi era frică de ace. Odată, ne uitam la un videoclip în care vedeam cum arată ,,procesul" prin care treci pentru tatuaje. Foarte multe ace îți bombardau pielea. Din primele trei minute a zis că nu-i place şi a închis canalul. Arăta bine în negru, dar lui îi plăceau culorile. După cum spunea: negrul mă face lipsit de viață.

          — Nu se va întâmpla nimic. N-am de gând să merg la spital.

          — Zeg, ți s-a umflat mâna. Nu te-a durut când te-a înțepat albina, dar vei urla dacă o să ți se facă o injecție? Ai aproape douăzeci de ani, fii bărbat.

          — Pun nişte comprese şi nu va mai arăta aşa. De ce să-şi piardă doctorii timpul cu mine, în loc să salveze o altă viață?

          — Dacă nu vi, m-am cărat de aici. Şi fii sigur că nu o să ne mai vedem, îl ameninț, ridicând degeteul arătător.

          Îşi dă ochii peste cap şi începe:

           — Bine, dar daca tu ai pus condiții, voi pune şi eu una.

           — La naiba cu, condițiile tale, ce vrei?

          — Un sărut.

          Nu vrei să ştii ce a ieşit la spital, dar sigur asistentele din ziua aia nu ne-au uitat. ,,Cârtiță fricoasă", după cum îmi plăcea să-l numesc. A urmat o zi în care zici că mâncase bătaie, nu se ridica din pat pe motivul: dacă-mi rup ceva.

          Încăpățânat, dar tare şiret la chestii de genul. Ştia cum să obțină ce vrea. Păcat, până la final a rămas fără nimic. De fapt are multe, un serviciu, un apartament, o familie iubitoare, prieteni adevărați, un viitor bun. El a ales... a ales să stea cu mine. A ales să-mi sustragă lacrimi de fercire şi zâmbete, în loc să zâmbească el. Tare aş vrea să-i fi înțeles gândurile atunci, aşa cum o fac acum. La sfârşit nu era iubire... de fapt, nu ştiu ce era.

          El era salvatorul.

          Eu eram victima.

          — Zeg, şoptesc în telefon.

          — Shay? Ai pățit ceva, eşti bine? îi aud vocea tensionată din celălalt capăt al firului.

          — Ia-mă de aici, te implor, continui printre lacrimi.

          — Nu face nimic prostesc, vin acum.

          Voiam să termin cu totul atunci, dar nu ştiu ce m-a oprit şi ce m-a făcut să-l sun. Plângeam în camera mea după o ceartă cu mama şi sora mea, în care mi se repeta că din vina mea au rămas fără mamă, respectiv bunică. Dar nu a fost vina mea, ci spiritului ei salvator. Eu am făcut ce mă îndemna inima şi mintea. Ele nu au înțeles cât de mult rău îmi făceau, dându-mă la o parte. Dacă ar fi fost ca eu să mor, ei bine, atunci i-ar fi reproşat ei că nu a făcut nimic. La un moment dat, voiau să-mi ia totul. În zilele alea simțeam doar ură. Îmi spuneau să tac, când eu aveam nevoie să urlu ce se întâmplă în mine. Dacă încercam să mă schimb, şi să le spun ce se petrece în inima mea, sfârşeam prin contraziceri şi o ceartă. Asta m-a adus în pragul ăsta. Am dus cât am putut toată suferința, dar la un moment dat am clacat. Era prea multă şi prea grea de cărat. De acolo mi-a pornit şi problema cu anxietatea.

          Aveam probleme cu afirmarea şi comunicarea. După cum mi se spusese, ca să trec peste, trebuia să fiu luată uşurel şi cu multă răbdare. Avram nevoie de oameni, care să mă sprijine o bună perioadă şi ceva, care să-mi inspire încredere. De ce n-am zis nimic despre asta? Pentru că nu voiam oameni, care să se arate prieteni din cauza problemei mele şi apoi să mă înjughie pe la spate.

          Atunci rămăneau doar lacrimi, ele nu-mi făceau rău.

          Până să apară el, deja nu mai aveam un rost.