Poveste fără început

10. Întorsături neaşteptate

          Ți-am vorbit aşa mult de suferință, dar nimic despre luptă. Pentru că, să-ți spun drept, nu sunt curajoasă, dar am avut suficientă voință cât să-mi doresc schimbarea. Exact, am vrut să-mi înving problema.

          — Nu mă aglomerați cu termeni pe care nu-i înțeleg. Deci care e problema mea, concret? îl întreb, iar acesta îşi dă jos ochelarii.

         — Anxietate, răspunde calm înapoi şi mă fixează cu privirea.

          M-am simțit pierdută, ştiam că depresia e ceva mult mai grav, dar nu e un pas aşa mare între ele. Totuşi, sperasem că eram bine şi tot ce se petrecea să fie ceva trecător. Am avut nevoie de o pauză pentru a purta câteva dialoguri cu mine, simpla conştientizare a problemei şi comfirmarea ei, mă băgase mai tare în întuneric. Ceva mă împinsese de la spate şi m-a făcut să-ngenunchez. Aveam nevoie de prieteni, dar nu voiam să mă folosesc de oameni pentru a fi bine, era pur şi simplu nedrept! De asta am ținut în mine, nimeni nu a ştiut. Nici măcar mama sau tata, ei urmau spusele bătrânei la care mă trimiseseră: E perfect normală, are câteva tulburări şi probleme neîmpărtăşite, dar, în rest, e pe drumul cel bun.

          Nu aveam motive să-mi să fiu bine, îmi lăsasem soarta îmbrățişată de ce urma să se întâmple. Mă ridicasem de jos şi îmi privisem rănile, dar nu făcusem nimic pentru a le vindeca. Totul până când cineva şi-a făcut curaj să-mi invadeze întunericul şi să mă tragă afară. S-a îngrijit de acele răni, fără ca eu să-i cer, fără ca măcar să i le arăt. Zeg era persoana de care aveam nevoie şi care apăruse în viața mea, fără a-mi şti cel puțin numele. E adevărat, mă comportasem răutăcios cu el şi voiam să-l îndepărtez de mine, dar el nu s-a lăsat. Nu m-a lăsat. A luptat pentru mine şi în acelaşi timp, mi-a dat un motiv să lupt.

          Nu mai eram la fel de pierdută. În viață ni se oferă multe şanse, şi poate că ele nu constau în iubire, ci în prietenie sau simple sfaturi. Mai sunt şi cei pedepsiți să îndure totul.

          Înaintez pe holul luminat, întâlnind cu privirea o fată. Părul ei şaten ajungea pâna la jumătatea spatelui, ochii negrii erau atenți la ce spunea domnul Porter, iar zâmbetul de pe fața ei arăta cât de bine se simte.

            — Domnişoară Parker, bine ai venit.

          Îi salut pe cei doi, apropiindu-mă. Porter îmi face cunoştiință cu Maya, apoi ne conduce în cabinetul său, spunându-ne că va reveni. Nici nu ştiu ce caut aici, de fapt ştiu, voiam să împărtăşesc dorința de a fi bine. Văzând că întârzie, între mine şi Maya a început o conversație interesantă. Studentă în anul doi la facultatea de drept, fusese una din pacientele lui Porter. Se pare că aveam ceva în comun — anxietatea. După ce terminase liceul avusese parte de aceeaşi problemă, iar sfaturile lui Porter şi ambiția o făcuseră să treacă peste.

          — Cum ai reuşit? Ai fost singură mult timp, remarc, realizând că nu avea mulți prieteni şi nici un iubit care să-i ducă grija.

          — Ambiția m-a ajutat şi visurile cu privire la viitor. Nu a fost uşor, dar m-am chinuit să văd tot ce era bun în toate, să fiu sigură pe mine şi am învis. Nu ajunsesem în pragul de anxietate, dar dacă continuam să stau izolată, sigur ajungeam la mai rău.

          — Înțeleg, viitorul a fost aşa motivant?

          — A jucat un rol principal, dar mai presus de ei au fost oamenii, care m-au adus în acea stare. Toate acele voci şi chipuri, care îmi strigau că sunt un nimic şi mă judecau după elemente nedefinitorii. Crede-mă, îmi era de ajuns să-i aud sau să-i privesc şi simțeam că mă prăbuşesc. După, am hotărât că nu se mai putea aşa. Ei nu mai aveau cum sa ajungă la mine, nu mi-ar fi făcut rău, nu le permiteam să-mi facă rău. După cât au râs de mine, eu am fost cea care le-a demonstrat că râsul doare al naibii de tare. E dureros să fii lovită cu tot ,,noroiul" lor, dar şi când îl vei şterge, nu mai încape îndoială că îi vei orbii cu strălucirea ta. Tot ce pot ei să facă, e să se scalde în propria ură, tutror ne vine rândul.

          Sfaturile ei m-au ajutat şi nu a mai fost nevoie de Porter. Singură... singură învisese acea stare şi reprinsese în ea încrederea, stăpânirea de sine. Ajunsese unde-şi dorise, cum îşi dorise şi cu cine îşi dorise.

          Deci e posibil! Putem lupta! Nu te lăsa, agață-te şi de cel mai subțire fir de ață şi luptă. Nu mai contează de câte ori se rupe şi se face mai mic, tu prinde-te de el. Viața nu are sens dacă nu lupți pentru ceva, iar dacă în joc e chiar ea, atunci cu atât mai bine. Pentru că eu am luptat, dar m-am sacrificat.