Poveste fără început

Epilog

          L-am cunoscut în cele mai urâte împrejurări...

          Privesc apa, Golden Gate nu a fost niciodată mai frumos ca în această seară. Mă prind cu mâinile de bare, ridicându-mă pe marginea balustradei, apa se lovea în mici valuri.

          — Stai!

          Aud o voce şi întorc capul, văzând un băiat cum aleargă spre mine. Mă prind mai bine de bare şi îl privesc urât. Acesta îşi trage respirația, după care înecep să-şi clatine capul.

          — Ce crezi că faci?

          — Nu e evident?

          — De ce vrei să faci asta?

          — Ce-ți pasă! țip şi mă las puțin în față.

          — Dă-te jos! Putem vorbi, asta nu e soluția.

          — Ce ştii tu?! țip cu lacrimi în ochii.

          — Ai încredere, spune şi întinde mâna, privindu-mă pe sub gene.

          Înghit în sec şi privesc către apă, ea mi-a luat tot ce aveam mai important. Respir şi inspir de câteva ori, dar când sunt aproape gata să sar, sunt prinsă de mijloc și trasă în spate.

           — Dă-mi drumul! Trăiesc o mizerie, vreau să scap! mă zbat şi îl lovesc cu pumnii.

          — Nu e soluția! țipă din nou şi mă lăsă pe picioarele mele, după care îmi prinde fața în mâinile sale mari.

          Privirile ni se unesc, iar pentru câteva clipe aerul devine inexistent.

          m-a ajutat să mă schimb...

          — Urăsc asta.

          — Urăşti totul.

          — Poate şi pe tine.

          — Ai zis poate, râde şi mă ciupeşte de obraji.

          a reuşit s-o facă...

          — Vreau să scap de asta, nu mai suport!

          — Sunt aici, mereu voi fi.

          Mă trage în brațele sale, singurul loc în care mai pot plânge.

          ne-am schimbat împreună...

          — Încep să mă molipsesc cu bunătatea ta.

          — E bine atunci. Şi eu încep să-mi imaginez moartea oricărui tip care stă aproape de tine.

          am râs, am plâns, am sperat... totul împreună...

          — Dă-mi o şansă.

          — O şansă la ce?

          — La fericirea ta şi a mea. A noastră.

          dar am sfârşit tragic, când nici măcar nu începusem.

          — Îmi pare rău, nu mai putem face nimic.

          Acum, aflându-mă aici, realizez totul. Nu regret. Nu regret că mi-am dat viața pentru cea a fetiței. Cine ştie? Poate istoria se va repeta. Chiar acum Zeg stă în fața acelei pietre şi îmi povesteşte tot ce a făcut săptămâna asta. Exact cum m-am obişnuit, eu stau în fața lui şi ascult, nu mă vede, dar ştie că sunt acolo. Mă simte.

          Asta ne-a fost scris. Să trăim separați, dar totuşi împreună. Iar tu, dă-ți mai repede eşarfa de la ochi şi fii fericit că eşti în lumină, poate vei realiza mult prea târziu asta. Fii fericit! Căci sfârşitul apare de oriunde, dar o a doua şansă la viață, de nicăieri.

          Tu mai ai o şansă. Eu am pierdut-o.