Poveste fără început

8. Medicamentele potrivite

          Ai încredere în oameni? Cea mai mare greşeală, mai ales dacă alegi să-ți spui secretele. Fii atent, nu face greşeala asta. Tu nu ai încredere în tine! De ce ai avea încredere în alții? Să nu cazi în plasa lor, rezolvă-ți problemele mai întâi, apoi fă o comedie din ce a fost. Dar dacă nu sunt rezolvate, nici prin gând să nu-ți treacă ideea briliantă de ați spune viața. De ce? Pentru că ai părea slab şi mai apoi, în cine naiba să mai ai încredere? Căci la prima ploaie, toți fug. Doar tu stai pe loc, zici că eşti bine, că-ți place şi că nu ai de gând să pleci, dar după ajungi bolnav. Şi îți e rău, şi vrei să fii bine, şi eşti îngrijit, dar spune-mi, câți ar ține cont că din opt în opt ore trebuie să iei pastile? Cine ar suna la patru dimineața să vadă dacă eşti bine? Dacă ți-ai luat pastila? Spune-mi, câți?

          Vor veni să te dojenească, vor împărtăşi doar afecțiune şi iubire, te vei simți în al nouălea cer. Ştiu că ți-am dat de gândit cu întrebarea asta. Să nu te apuci să-ți suni cel mai bun prieten la patru dimineața să vezi dacă şi-a luat pastila, poate-ți dă şi o înjurătură din iubire, aşa. Înțelege cuvintele şi sensul lor, apoi pune-ți întrebarea: ai ales pastilele corecte... sau prietenii corecți?

           Ştii, mai de mult am purtat o discuție cu o fată în stația de metrou. Aşteptam să vină Zeg, iar pentru că întârziase mă băgasem în seamă cu acea fată... Anne. Îi era rău când am văzut-o, tremura. Eroina din mine s-a trezit şi m-am apropiat, ce a urmat mi-a lăsat şi mie întrebări. Fata era o credincioasă notorie, dintr-o familie destul de modernă — mi-am dat seama de asta după cum îşi descria părinții şi fratele. Nu am dialogat foarte mult, dar văzându-mă nu tocmai sociabilă, a început să-mi povestească despre căile de vindecare.

          — Se spune că iertarea are un rol important pentru un curs diferit al vieții.

           Am strâns pumnii pe lângă corp.

           — Bun, deci chestia asta cu iertarea e vindecătoare. Dar, să te-ntreb drept, cum rămâne cu cei răniți, care continuă să iarte şi să fie victime. Cât să mai sufere şi să ierte? Cum rămâne cu acele suflete lovite? Lor când li se va cere iertare pentru a se vindeca?

          A înmărmurit şi m-a privit secunde bune, până ce metroul a ajuns, iar ea s-a făcut nevăzută în mulțimea de oameni care se grăbea.

          Şi uite că aşa a plecat, cu tot cu întrebarea mea. Sper din suflet că i-a găsit răspuns, căci, calea pe care ea o urma îi va aduce doar răni. Nu te uita ciudat, nu-mi pasă de ea, dar m-am săturat de uşurința asta a iertării. Ierți uşor când îți dă copilul vecinului cu mingea în cap, nu când faci pe cineva să se urască. În interior ții minte, în exterior mimez un: te iert şi gata. Nu sunt cea mai bună confidentă, ori vreo credincioasă, dar ştiu că odată ce sufletul tău nu iartă, poți să spui asta la infint.

          Hmm... nu sunt multe chestii. De când eşti pe aici, am devenit o sfătuitoare, nu crezi? Clar, trebuie să schimb ceva. O să fac şi asta, dar mai încolo.

          Mă simt liberă acum, chiar foarte liberă. Înainte nu mi-aş fi putut spune chiar aşa de deschisă problema, nu mai spun de sfăuit. Înainte simțeam că ceva mă strânge de gât şi vrea să mă oprească... de parcă aş fi o greşeală. Pur şi simplu tăceam, ascultam, priveam, înghițeam în sec pentru că ştiam că aş putea ajuta, dar nu puteam. Urăsc să mă simt incapabilă, dar ce să fac? Aş putea spune că aveam impresia că stau pe un scaun şubret, cu o funie în jurul gâtului, iar în fața mea cineva se îneca. Cum încercam să mă mişc şi să sar în ajutor, funia se strângea, amenințându-mi existența. Aşa au murit multe suflete în fața mea, pentru ele chiar ar trebui să-mi cer iertare. De fapt, ceva din mine îşi cerea iertare în timp ce vedeam cum pica. Tot ce-i puteam ura era: luptă uşoară şi cât mai multă putere.

          — Îmi pare rău că am întârziat, Shay, dar mama m-a rugat să-i plătesc ceva pentru...

          Îi fac semn să tacă, uităndu-mă în jur pentru a mă asigura că suntem singuri.

         — Nu-ți mai cere iertare, nu mi-au căzut nici mâinile şi nici picioarele aşteptându-te.

          — Da, dar nu-i un gest prea frumos să laşi pe cineva să aştepte.

          — Noi facem gesturi frumoase? Mai devreme făceam unul şi tipa a dispărut.

          — Ce?

          — Să spunem că am purtat o discuție interesantă.

          Zâmbeşte cu toată gura. Îmi dau ochii peste cap, îl cunosc, cine ştie unde i-o fi fugind gândul.

          — Despre?

          — Iertare.