Poveste fără început

14. Supraviețuire

          — Cum te numeşti?

          — Shay Brooks.

          — Care este scopul tău?

          — Să rămân aceeaşi.

          — De ce eşti aici, Shay?

          — Pentru a-mi schimba scopul.

          — Cum vei reuşi asta?

          — Sperând.

          — De ce suferi?

          — Anxietate.

          — De ce ție frică?

          — De oameni, de umbrele din capul meu, de trecut... de viață.

          — Ce zici de moarte?

          — Mai puțin dureroasă.

          După o moarte sufletească speram că totul are să meargă mai bine. Voi trece peste orice doar clipind, iar într-o bună zi voi scăpa de tot. Vedeam un nou început ca pe ceva monoton... clişeic, unde nu o să am nevoie de aşa multe doleanțe. O viața ,,robotică" , dacă-i pot spune aşa. Şi speram că voi reuşi să duc această viață, dar primeam în continuu palme de la ea şi îmi spuneam că nu voi trece peste niciodată, indiferent cât de pustie sunt în interior. Era greşit să sper?

          Am ajuns să sufăr mai mult, doar că nu o arătam. Pe fața mea se putea citit o expresie neutră, lipsită de speranțe, de tristețe. Reuşisem să nu fiu citită, păcălisem lumea după bunul plac, dar în interior rămăsesem aceeaşi. Stăteam într-un corp pustiit de sentimente, exact ca o casă frumoasă care pe dinafară e vopsită cu o culoare intensă; cu câteva buruieni în grădinița din față, dar interiorul ei arăta ca după un cutremur. Nu ți-ai fi dorit să intri acolo, e mult prea obscur şi te-ai pierde în tot ce se află acolo. Cu siguranță nu ai ieşi lipsit de răni, pentru că acea casă e mereu deschisă pentru restul. Odată intrat vei plânge după ce vei inspecta fiecare cămăruță.

          Noi, oamenii, suntem prea orbi. Fiecare uşă veche sau nouă ascunde ceva total diferit de aparențe.

           — Dă-mi mâna, îmi şopteşte după cearta aprinsă.

          Ridic mânecile hanoracului, întinzând mâinile către sora mea.

          — Nu fi penibilă, nu am ajuns în punctul ăla! țip atinsă pe ultimul nerv.

          — Te-ai schimbat.

          Lacrimile amenință să apară, mă întorc cu spatele spre ea, îndreptându-mi spatele. După atâția ani a realizat asta.

          — Păcat că nu-ți pot arăta ce zace în interiorul meu. E mult mai tragic decât nişte tăieturi, şoptesc şi ştiu că nu am auzit pentru că telefonul tocmai începuse să-i sune.

          Am urât că nu am putut avea alături persoanele potrivite, când simțeam că pic. Dar ştii ce? Mă bucur că am avut alături persoana potrivită pentru momentele când şi chipul meu fusese luminat de fericire. Aşa că apreciează, apreciează-i până şi pe aceea care sunt falşi şi nu te ajută la nevoie. Datorită lor eşti puternic şi nu poți fii tulburat. Doar imaginează-ți cât de mare nevoie ai fi avut după de oameni, dacă omul potrivit era alături de tine.

          Ai fi devenit ca mine, nu cu acelaşi diagnostic, dar cu aceeaşi dependență... aceea de a nu fi singur. Nu mi-aş schimba trecutul, poate aş vrea ca părinții să fie ceva mai călduroşi, colegii mai înțelegători şi eu mai încrezătoare, dar e mai bine că nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Astfel am avut şansa de a-l întâlni de Zeg, iar chiar dacă pentru puțin timp, m-a făcut cea mai fericită.

          — Shay, hei, Shay! îl aud pe Zeg.

          Îmi dau ochii peste cap la auzul strigătelor sale, spre ruşinea mea astăzi am întârziat şi a fost nevoit să aştepte afară. Nu vreau ca tata sau mama să sară la gâtul său cu întrebări, au mai făcut asta şi-mi venea să intru în pământ de ruşine.

          — Ce nai... Zeg, eşti nebun! țip la vederea băiatului aflat pe pervazul geamului meu.

          — Nu, doar fac pe Superman. Mişto copac, îmi va fi de mare ajutor ca să intru.

          — Nu puteai să aştepți? întreb şi bat din picior.

          — Trebuie să-ți spun ceva important, vino, mă îndeamnă şi îl privesc uşor sceptică. Haide, că de nu mă răzgândesc.

          — Când am fost eu curioasă?

          — E important, se plânge asemenea unui copil.

          Oftez şi înaintez spre el. Când vede ce leneş mă mişc, se-ntinde şi îşi aşează mâinile pe obrajii mei, trăgându-mă spre el. Nu realizez ce se-ntâmplă până când nu-i simt buzele peste ale mele. Preia conducerea în sărut, eliberându-mă când oxigenul începe să ne părăsească. Ne privim unul pe altul şi parcă nici lui nu-i vine să creadă ce a făcut... mi-a furat primul sărut.

          Astăzi, copacul din curtea mea nu mai e. Zeg venea şi plângea acolo, iar după câteva săptămâni, tata a tăiat copacul şi i-a interzis lui Zeg să mai apară în curtea noastră.

          — Cine eşti?

          — Nu ştiu.