Poveste fără început

15. O simplă pierzătoare

          — Zeg, ce vom fi noi în viitor? îl întreb şi mă opresc.

          — Păi vom rămâne împreună, asta dacă nu ai vreun plan, răspunde şi îmi îndepărtează o şuviță de pe obraz.

          — Ai putea trăi fără mine?

          — Da.

          — Deci chiar ai putea s-o faci?

          — Shay, tu pentru mine nu o să mori niciodată, te păstrez aici, continuă şi îmi ia mână, aşezând-o pe pipetul său.

          Clipesc des, aproape năucită de tot ce spune. Doar el m-a putut scoate din tot întunericul în care am trăit până acum. Simt că pot merge mai departe, viața începe să pară altfel de când el m-a ajutat să scap de eşarfa care nu-mi permitea să văd adevărul. Ba chiar am început să mă înțeleg mai bine cu mama şi cu tata, iar sora mea spune că ne completăm: doi ciudați, după cum ne tot apostrofa. Asta să fie calea? Am trăit până acum în lumnină, dar nu ştiam?

          — Dar tu, ai putea trăi fără mine?

          Înghit în sec şi las capul în jos, ştie că nu pot că nu sunt o confesoare prea bună, dar văd că tot continuă. Două degete se aşază pe bărbia mea, ridicându-mi din nou privirea.

          — Nu e nevoie s-o spui, ştiu ce simți.

          Zâmbesc şi îl îmbrățişez. Îmi sărută creştetul capului, în sfârşit toată liniştea dorită şi siguranța revine înapoi.

          Un cântecel începe să se audă, iar amândoi ridicăm capul în acelaşi timp:

          — Maşina cu înghețată! țipăm simultan, ca după să mijim unul spre altul ochii.

          — Ha! Eu am zis prima, aşa că du-te, încep autoritară şi fac semn spre locul în care acel domn tocmai parcase.

          Nici nu ştiu de ce-i mai spun asta, dar e tare amuzant să-l văd cum se strâmbă când nu-l mulțumeşte ceva. Ar trebui să se obişnuiască. Adopt un zâmbet mic, pentru că ştiu că asta îşi doreşte de la mine.

          — Data viitoare...

          — Da, da, mă duc eu.

          Nu ştiu a câta oară e când îi spun asta, dar văd că funcționează de fiecare dată. Acesta dă să plece, dar se-ntoarce rapid, mă prinde de talie şi mă sărută apăsat. Trec peste uimire şi încerc să-i răspund. Dacă îmi doresc să-l țin alături trebuie să mă obişnuiesc cu felul ăsta jucăuş de a fi şi să uit de întreaga nefericire. Voi continua şedințele la noul psiholog, o să mă vindec şi voi fi fericită. Da, aceasta e calea.

          — Te iubesc.

          E tot ce aud, după care simt cum buzele i se lipesc din nou de fruntea mea. Rămân pe loc, incapabilă de o altă mişcare, orice cuvânt mi se opreşte în gât. Zeg mă priveşte viclean după care fuge în direcția maşinii de înghețată. Duc o mână la frunte şi alta la inimă, acele două cuvinte, oare chiar? Simt cum ochii mă înțeapă din cauza lacrimilor, pentru prima dată plâng de fericire şi am terminat cu durerea. Şi eu o fac, şi eu îl iubesc pe Zeg. Dar cum i-aş putea spune asta? Oare şi-a dat seama, ca mai devreme? Simte tot ceea ce simt şi eu? Trebuie s-o fac, îi voi spune. E un pas important pentru mine, dar nu mai contează. Pot s-o fac, cândva va veni sfârşitul, iar eu vreau începutul unei poveşti alături de Zeg. Vreau ca el să fie fericit.