Puțin limbaj licențios.
Să-ți fie scârbă de fiecare prezență, de fiecare zâmbet, asta înseamnă să fii plictisit de viață. Orice glumă, orice replică îți fute fiecare clipă. Fiecare secundă, fiecare fascicol de lumină ce-ți încălzește fața, îți încarcă inima de tristețe.
Te uiți în jurul tău și vezi fețe cu zâmbete, fețe triste, fețe plângând, care în ciuda trăirilor proprii sfârșesc prin a te înjunghia, poate, poate, ai simți și tu ura lor.
O persoană se apropie de tine, mâgâindu-te lasciv, dar lumea deja te-a îmbrățișat cu depresie și anxietate. Oricât ar dori să te ajute, EA nu mai poate. Ajungi ușor să nu te mai îndrăgostești de nimeni, să te uiți în ochii lor, să le spui că ești bine, când de fapt pupilele tale disperate imploră îndurare.
Sufletul ți se golește de compasiune, iar agonia ți-l acoperă ușor.
Trezește-te, amice, ridică capul spre cer și spune-ți că nimeni nu merită autodistrugerea ta. Luptă pentru tine și supraviețuirea ta, dar ai grijă, odată ce te cuprinde complet nu mai poți schimba nimic. Așa ca te rog să te gândești, prietene, n-ai putea să eviți toate astea și să te fuți în ea de lume neagră?
CITEȘTI
Gândește-te, Prietene!
Short Story"Te rog doar să-mi citești scrisoarea și să te gândești, iubire, mai m-ai lăsa măcar o dată să-ți desenez iubirea pe trup?" "Sunt doar un om, un simplu om, dar pot vedea cu amărăciune că atunci când îmi zici că ești cu mine, sunt de fapt singur." "C...
