Ultimul Război: Ordinul Supravieţuirii

Capitolul 2 - În care de fapt îi salvează cineva

CAPITOLUL II

-- Mi-ai salvat viaţa.

Fără să își dea seama, Maryse gândise cu voce tare în momentul în care deschisese ochii și îl văzuse pe băiatul blond care, cu ceva timp în urmă, o scosese din trenul în flăcări. Acum, statea aplecat asupra ei, privindu-o atent. Era atât de aproape încât îi simțea respirația pe piele și câteva șuvițe din părul lui îi gâdilau fața.

-- Ai un spirit de observatie extraordinar, ti-a mai spus cineva asta? a întrebat-o, depărtându-se ușor de ea și trecându-si mâna prin păr, probabil ca să își exprime frustrarea. Să știi că am crezut că ai murit, deși nu prea aveai vreun motiv. Spre deosebire de alții...

S-a încruntat pentru un moment înainte să adauge:

-- Eram gata să te las aici, ca să mori liniștită.

-- Du-te dracu'! îi răspunse fata automat cu un mormăit.

Înainte să îi răspundă și altceva, încercă să își amintească cum se alcătuiește o propoziție coerentă. Se sprijini pe antebrațe în încercarea sa de a se ridica în fund. Pământul de sub ea era umed, iar hainele îi erau mai murdare decât ar fi crezut vreodată că va purta.

-- Tu ești bunătatea întruchipată, să știi. Și chiar știi cum trebuie să te porți cu o fată.

-- Dacă vrei să ai o persoană care să fie dragută și amabilă cu tine, caută-ti un iubit. După cum ai observat și tu, ti-am salvat viaţa.

Deja făcuse un pas în spate și o privea încruntat. Avea dreptate, din nefericire pentru Maryse. Cu mâna tremurândă, își dădu câteva șuvițe murdare și putin cam carbonizate de pe faţă și încercă să își scuture hainele de o parte din murdăria acumulată pe ele.

-- Multumesc, îi spuse după ce văzu că nu mai are cu ce să își ocupe timpul.

Vocea îi era atât de slaba încât Maryse nu era sigură că auzise. De fapt, nu s-ar fi supărat dacă nu o făcea, dar din nefericire pentru ea auzise.

-- Cu placere, a rânjit. Oricum, ești singura pe care am reusit să o salvez. Așa-zișii tăi salvatori au ajuns prea devreme, mai devreme decât am calculat că o să le ia să vina până aici.

Gânditoare, fata realiză sensul cuvintelor sale.

-- Singura? Ca în 'singura fata'? Pe cine ai mai salvat?

-- E un baiat, Xander. Ei bine... au mai fost un baiat si două fete la tine în compartiment care mai erau în viata și în stare destul de bună încât să merite efortul de a-i salva când am ajuns, dar au murit toti trei.

Maryse încuvinţă, tristă pentru soarta celor trei copii care murisera. Nici măcar nu îi cunoștea, dar asta nu schimba nimic. Toti trei murisera în accidentul feroviar în timp ce ea supravieţuise. Se întreba cine hotărăște chestiile astea. Deja avea în minte imaginea unui funcționar al raiului care stă la un birou, în fata unei coli de hartie pline cu nume și le taie pe cateva cu un creion prost ascuțit.

-- Oricum, Xander este la râu și se spală. Ar trebui sa o faci si tu, nu crezi?

Își dădu ochii peste cap și se ridica in picioare, pierzandu-și echilibrul pentru o secunda, din cauza ametelii. Avea o durere de cap uriașă și fiecare mușchi o durea, deși nu știuse ca are atâția în corp.

-- Eu sunt Maryse, apropo.

Nu putu să nu observe un mic rânjet pe faţa băiatului, dar își abtinu orice comentariu.

-- Dylan, spuse el. Și nu era deloc vorba de numele noastre.

Zâmbind, îl lăsă câteva secunde să admire priveliștea oferită de unul dintre degetele ei ridicate și încercă să își dea seama unde erau. Peste tot în jur erau copaci foarte înalti, cu frunzele verzi ca de smarald printre care abia treceau razele soarelui. Pământul era acoperit de frunze vestejite și umede. Putea să jure ca era plin de insecte, deși nu văzuse niciuna încă.