Ultimul Război: Ordinul Supravieţuirii

Capitolul 3 - În care e doar o veveriţă

CAPITOLUL III

Singurul lucru la care Maryse se putea gândi pe tot parcursul drumului de întoarcere erau circumstanțele bizare în care se afla. Cu ani în urmă, pe vremea în care încă visa la primul său sărut, cu un prinț desprins dintr-o poveste, crezuse că știe ce înseamnă un război. Citise "Hoțul de cărți" și "Jurnalul Annei Frank", ambele o marcaseră și o făcuseră să verse adevărate râuri de lacrimi în timp ce le citea, dar cunoștințele sale legate de război se rezumau la noțiuni teoretice și romane. Crezuse cã oamenii de rând își continuau fericiti și ignoranți viețile... Era sigură că așa ar fi rămas pentru mulți ani, traind în aceeași ignoranță, dar izbucnirea războiului schimbase acest lucru. Toată viata îi fusese dată peste cap: viitorul, familia si prietenii, totul îi fusese smuls în doar câteva luni. Trăise pe propria-i piele foamea, durerea și pierderile, deși își dăduse silința încercând să nu se gândească la trecut.

Respectând înțelegerea făcută cu Dylan, micuțul grup s-a întors la așa-zisa lor tabără, fără să ca vreunul sa îndrăznească să spună măcar un cuvânt, deși fiecare dintre ei avea cel puțin două sute de întrebari pregătite. Deși teoretic nu era o oră târzie, soarele apuse cu mult mai repede decât ar fi preferat Maryse. Trebuia sa recunoască, niciunul dintre ei nu cunoștea zona într-atât de bine încât să fie sigur că nu vor fi atacați de animale sălbatice. Ajunși înapoi la bolovanii uriași pe care îi luaseră ca reper, în jur era destul de întuneric să nu îti mai vezi nici varful nasului, iar aerul cald si umed de mai devreme se răcise semnificativ, păstrându-și umezeala. A fost nevoie de multe rugăminți pentru a-l convinge pe Dylan să aprinda un foc de tabară, primul său impuls fiind cel de a se proteja pe sine însuși, rămânând la adapostul întunericului. Chiar dacă asta ar fi însemnat ca toti trei să înghețe, salvatorul lor era aproape surd la rugamintile celor doi protejati ai săi.

Enervat, Dylan încerca sa scape de cei doi ridicându-se si începând sa se plimbe, dar Maryse nu avea de gând să renunte atât de ușor.

-- Haide, Dylan, doar nu ți-ai riscat viata în incendiul ăla doar ca sa ne vezi murind aici! strigă ea exasperată. De ce îti e așa de greu să faci un foc?!

-- Liniștește-te, Maryse, îi răspunse băiatul cu un calm incredibil și se întoarse pe călcâie pentru a fi cu faţa la ea. Ar putea să mai fie cineva în zonă, să ne vadă și sa ne ducă pe toti trei înapoi în iadurile în care s-au transformat orașele.

Fata nu se gândise la acea posibilitate, dar nu întelegea nici de ce Dylan reactionase așa când o salvase pe ea din tren. Pe de altă parte, băiatul părea să ducă un adevărat război în interiorul său, iar judecând după expresia de feței sale nu părea să îi placă niciuna dintre variante. Cei doi rămaseră așa, încremeniți unul în fața celuilalt, fiecare dintre ei cufundat în propriul său și de gânduri.

-- Suntem destul de departe de calea ferată, oftă Dylan punând capăt tăcerii și așezându-se înapoi lângă Xander, care îi privise tăcut de la locul său, fără să îndrăznească să intervină în discuție. Presupun că am putea să aprindem un mic foc. Probabil vă este și foame.

Încearcă să tragă de timp, realiză Maryse. Tot asta face de ore întregi. Era deja prea obosită pentru astfel de jocuri, iar la capitolul răbdare nu fusese niciodată prea iscusită.

-- Practic toată povestea asta a început odată cu războiul, începu Dylan în timp ce aprinse un chibrit din ghiozdanul pe care refuza să îl dea jos din spate.

Stătea în genunchi în fața unui morman de lemne și crengi aranjate strategic pentru un foc, cercetând atent condiția lemnului, care părea destul de uscat pentru a se aprinde, în ciuda vremii umede. Când aruncă chibritul aprins în morman, Maryse făcu inconștient un pas în spate, încercând parcă să creeze o distanță cât mai mare între ea și foc. Gestul i se păru ciudat. Niciodată nu fusese speriată de foc: cum ar fi putut să fie, când acesta îi promitea căldură, lumină și o oarecare siguranță? Cât de mult tânjise căldura și confortul oferit de flăcările care îi dansau în fața ochilor. Totuși, în acel moment se simțea amenințată. Se uită la noii săi prieteni, sperând că aceștia nu îi observaseră scăparea. Când văzu că niciunul dintre ei nu se uitase în direcția ei, zâmbi ușor. Xander se întinse către Dylan pentru a-i lua din mână pachetul de biscuiți și își îndesă câțiva în gură înainte de a i-l întinde fetei.