Ultimul Război: Ordinul Supravieţuirii

Capitolul 8 - În care Maryse nu-i prea fericită

CAPITOLUL VIII

Maryse bănuia că dacă ar fi început să urle la el Dylan ar fi fost mai împăcat cu situația. În schimb, după ce le dezvăluise adevărul, nu îi mai adresase niciun cuvânt. Dacă până atunci se simțise foarte apropiată de el, acum nu mai avea această problemă.

Încercă să asocieze chipul lui cu fețele soldaților pe care îi văzuse până atunci. Într-adevăr, acum avea sens de ce știa atât de multe despre felul în care funcționa războiul sau care era situația în orașe fără să fi fost acolo. Avea sens că știa să supraviețuiască în aproape orice condiții, că știa tehnici de luptă și că se comporta atât de oficial și autoritar. Cu toate astea, nu înțelegea cum băiatul care o consolase cu atât de puțin timp în urmă era de teapa bărbaților care îi târâseră familia din casa în mijlocul nopții, fără să îi lase să își ia la rederede, sau a celor care uciseseră atâția oameni în orașe fără vreun motiv anume. Căldura cu care le vorbea uneori, implicarea lui în viețile lor, toate astea erau o reprezentare a binelui, a bunătății sale. Se opri din a se gândi la toate acele lucruri. Din acel moment, pentru ea, Dylan era egal cu soldat, iar soldat era egal cu rău.

Nu avea de gând să vorbească cu Austin, a cărui aroganță trecea de orice limită acum că făcuse o descoperire așa de importantă. Singura sa speranță era Xander, care plecase cu mult înainte de a afla secretul și care ar fi trebuit să se întoarcă în orice clipă. Își mișcî aproape insesizabil capul pentru a vedea ce face Dylan, dar acesta era așezat pe jos, lângă un copac, iar mâinile îi acopereau fața.

Așteptă până când auzi pașii deja familiari a lui Xander pentru a se mișca din locul în care stătuse înțepenită de mai bine de 20 de minute. Asiaticul venea vesel în direcția lor, aparent incapabil să simtă că ceva în starea lor de spirit se schimbase. Ținea în mână doi iepuri, iar tricoul avea câteva pete de sânge care părea proaspăt.

-- Cine are chef să gătească în seara asta? Am avut noroc cu capcanele.

Doar apoi realiză tensiunea dintre prietenii săi, ceea ce îi șterse zâmbetul de pe față.

-- Dylan, ce se întâmplă? Care din ei a fost atât de oribil de te-a enervat așa de tare?

Marysei i-ar fi venit să îl omoare pe Austin și să se sinucidă și de după, doar pentru a nu-i distruge inocența și naivitatea lui Xander. În schimb, decise că ea are să fie cea care îi dă vestea. Lovi mușchiul de lângă ea ca un semn pentru Xander să se așeze lângă ea și își trecu o mână peste umărul lui.

-- Ascultă, este ceva ce ar trebui să știi. E despre Dylan. El--

Încercă să nu îl privească în ochi. Să vadă cum i se distruge și lui toată lumea ar fi fost prea mult. Era destul că tot universul ei se făcuse fărâme.

-- Dylan e soldat. A fost în armată.

-- Oh.

Pentru o secundă, crezu că vorbise prea repede și că nu înțelesese. Își făcu curajul necesar pentru a-și ridica privirea, speriată de ce avea să vadă. Spre surprinderea ei, asiaticul nu părea șocat. Ba chiar din contră, părea ușurat. Ca și cum se aștepta la ceva cu mult mai grav.

-- Știam deja. Mi-a spus în ziua în care ne-a salvat, până când te-ai trezit tu. Și apoi, nu e greu să îți dai seama că nu e un simplu civil.

Fata nu își putea crede urechilor. Ceva în interiorul ei se revoltă.

-- Și nu ne-ai spus? Nu te-ai gândit că ar fi bine să știm și noi că între noi se află un... un monstru?

Regretă imediat cuvintele grele pe care le folosise, dar nu mai avea rost să și le retragă: trebuia să meargă până la capăt. Nu avea curajul să se uite în direcția lui Dylan.