Ultimul Război: Ordinul Supravieţuirii

Capitolul 4 - În care găsesc conserve

CAPITOLUL IV

Maryse se îndoia din ce în ce mai des de capacitatea sa de a-și folosi creierul. Sigur, era 90% convinsă că încă putea calcula probleme de matematică sau să își amintească exact paragrafe din romanele sale preferate, dar erau situații în care parcă i se bloca orice cale de a gândi coerent. Una dintre acele momente fusese, în mod cert, momentul în care îi promisese lui Dylan că îl va ajuta să găsească cine-știe ce prietenă a lui din copilărie.

Se lăsase dusă de val. Crezuse, chiar și pentru câteva minute, că este o eroină dintr-o poveste și că trioul lor chiar are o șansă la supraviețuire. Ba mai mult, se și imaginase conducând o revoluție și distrugând fiecare guvern corupt care îi ieșea în cale. Asta fusese înainte de a-i auzi genialul plan al lui Dylan, de a-l accepta fără să pună întrebări și de a porni împreună cu un adolescent de vârsta ei și un tânar cu abia câția ani mai mare într-o misiune sinucigașă. Câteva zile mai târziu, în timp ce toți trei traversau niște peisaje demne de fotografiat, își reconsidera fiecare decizie pe care o luase în toată viața sa.

Obosită, își aruncă pe jos rucsacul umplut cu provizii din tren și se întinse pe pământul uscat, fără să mai ţina cont că se murdărește. Nici măcar gândul că ar putea să fie insecte nu o mai îngrijora. Văzând că prietena lor se oprise, cei doi baieti s-au așezat și ei lângă ea, ținându-și distanța, deși începuseră deja să se apropie ca persoane. Își formau o prietenie, cu toate că nu trecuse nici măcar o săptămână de când se cunoșteau. Cu Xander, Marysei îi era ușor: băiatul era atât de sincer și de deschis încât era ușor să devină comfortabilă cu el și să râdă împreună lângă un foc de tabără după o zi lungă și obositoare de mers. Cu Dylan, era o cu totul altă poveste. În jurul lui părea să fie țesută o plasă de secrete bine tăinuite și jumătăți de adevăr pe care li le spusese. Aerul misterios, care de obicei îi făcea pe băieți sexy sau fascinanți, îi trezea și ei curiozitatea. Doar că dintr-un alt motiv. Băiatul era strict, sever și nu părea să aibă vreodată nevoie de odihnă, astfel încât l-ar fi considerat mai mult un profesor sau supraveghetor decât un prieten dacă nu ar fi avut un simț al umorului atât de dezvoltat.

Soarele strălucea din plin, iar locul în care se așezaseră era departe de orice loc umbros. Erau în plin câmp, exact genul de loc pe care ar fi trebuit să il evite trei fugari.

Fugari. Maryse repetă cuvântul în minte, cântărind felul în care suna. Nu credea că erau fugari; cel puţin, nu încă. Dacă nu erau deja, urmau să fie, o consecinţa neplăcută a planului gândit de Dylan pentru a intra și a ieși dintr-un oraș păzit de forţele armatei.

-- Unde suntem? întrebă plictisită și dădu pe gât niște apă dintr-una dintre sticlele pe care le ducea.

Dylan își scoase harta și o desfacu, iar Xander nu își putu abtine un hohot de râs la vederea ei. În timp ce se plimbau prin pădure fără nicio idee încotro trebuiau să meargă, grupul dăduse peste un panou de orientare turistică care prezenta zona pe câteva zeci de kilometri în jur. Decizia blondului fusese de a sparge sticla protectoare și de a fura harta, justificand că "și așa nu o folosește nimeni".

-- Habar nu am, dădu el din umeri. Undeva în plin câmp, o sa presupun.

Lasă harta pe pământul uscat și arid și își trecu mâinile prin păr, dânduși-l de pe faţă. Transpirase din cauza căldurii și câtiva picuri îi rămăseseră pe frunte. Era foarte frumos. Nu ca asta ar fi contat, la cât de enervant putea să fie mereu.
Între timp, Xander se aplecă după hartă și o studie în treacăt. Când văzu unul dintre detalii, făcu ochii mari și i-l arată și ei.

-- Este un sat --- sau un oraș micut--- la caţiva kilometrii.

Era bine că precizase că era micuţ. Orașele mari erau mult prea periculoase pentru ei: chiar și dacă nu erau pline de oameni închiși acolo "pentru protecția lor", tot puteau sa fie soldati patrulând zona pentru a găsi grupuri ca ale lor și a le duce la adăpost. Un orășel mic, nesemnificativ, putea sa fie trecut cu vederea. Ar fi putut să mai rămână provizii sau doar să le ofere câteva zile de siguranță. Atunci realiză cât de des se gândise la provizii sau surse ale acestora în ultima vreme, lucru ciudat pentru o adolescentă obișnuită. Doar că nu mai era chiar obișnuită: nu devenise peste noapte o eroină sau cu nimic mai specială decât alte fete la vârsta ei. Nu era sigură că mai exista ceva obișnuit în lume, cu atât mai puțin un stereotip al fetelor adolescente. Se maturizase pe parcursul războiului, deși aproape insezizabil pe lângă alte persoane cunoscute de ea în orașul care îi fusese casă pentru câteva luni.