Ultimul Război: Ordinul Supravieţuirii

Capitolul 12 - În care cineva are un plan bun

CAPITOLUL XII

Maryse auzise multe planuri stupide în viața sa și concepuse cam tot atâtea. Știa cum să recunoască punctele slabe în orice strategie și intuiția îi arăta locurile în care lacunele aveau să provoace probleme. Mai știa, de asemenea, că Dylan devenea un strateg foarte prost când se gândea la Alyssa.

-- E un plan bun.

Ceva din ea îi spunea că tocmai de asta nu putea să fie gândit de Dylan. Cu toate că tânărul radia de fericire.

-- Dar asta nu explică ce caută el aici, continuă ea și îl indică pe bărbatul care stătea sprijinit de perete, în spatele blondului. 

Nu îi dădea mai mult de 50 de ani, și cu siguranță nici măcar cu un minut mai puțin de atât. Când îl privea, vedea genul de persoană care ar fi terifiat-o înainte de război. Fiecare trăsătură a lui parcă destăinuia un secret: avea o privire severă, dar nu una a unui lider. Ridurile de pe frunte arătau că nu avusese prea multe momente de relaxare sau de fericire. Buzele îi erau strânse într-o variantă întunecată a unui surâs, unul care nu prevestea nimic bun. La toate astea se adăugau semnele trăitului pe străzi, cu haine murdare, peticite și un miros care îi făcea să strâmbe din nas.

Dar Maryse nu mai era aceeași persoană de la începutul războiului. Ar fi trebuit să tremure în fața lui și să se ferească de orice contact vizual, dar tot ce simțea în legătura cu el era neîncredere.

-- Unde Dumnezeu l-ai găsit și ce face aici, cu noi? interveni Xander de lângă ea, văzând că blondul nu se grăbea cu explicațiile.

-- Tot ce trebuie să știți despre el e că o să ne ajute.

Fata își dădu ochii peste cap și schimbă cu Xander o privire atotștiutoare.

-- Vrei să ne punem viața în mâinile lui, în mâinile unui cerșetor care ne-ar putea vinde cu prima ocazie și să nu putem întrebări?

Încerca din răsputeri să își păstreze calmul, cum îi promisese lui Xander. Încerca să înțeleagă că mintea lui Dylan funcționa altfel decât a lor și că vedeau lucrurile în moduri diametral opuse.

-- Îmi puteți spune Jack, deși nu așa mă cheamă, interveni pentru prima oară bărbatul cu un accent pe care Maryse nu îl putea plasa decât în sudul țării.

-- Da nu vrei să te strigăm Barbă Neagră? Fata își ridică vocea atât de brusc și gesticulă atât de aprins încât pâna și bărbatul tresări.

Tot ce mai lipsea de la imaginea lui era o pălărie de cowboy și niște tutun pe care să îl mestece cu gura deschisă.

-- Nu m-ar deranja, dădu el din umeri, dar o singura privire de-a Marysei îl reduse la tăcere. De fapt, Jack e mai mult decat perfect.

Pe interior, Maryse sărea în sus și-n jos de fericire, dar reusi să păstreze o expresie neutra. Ceva din ea îi spunea ca devenea tot mai asemănătoare lui Dylan pe zi ce trece.

-- Ok, Jack. Spune-ne ceva ca să ne faci să avem încredere în tine.

-- Doar eu știu cum să o găsiți pe prințesa lui, ce zici de asta?

Marysei nu îi plăcea atitudinea lui. Se gândea foarte serios să mai provoace o scenă precum cea de mai devreme și își încleștă mâna pe cuțit, dar îl văzu cu coada ochiului pe Xander dând din cap că nu. Oftă și dădu drumul armei, la fel de dezamăgită ca un copil căruia tocmai i s-a spus că Moș Crăciun nu există.

-- Hai să zicem că e un motiv bun. Ce-ți iese ție din asta?

-- Când ieșiți din oraș, mă luați cu voi. M-am săturat să trăiesc în văgăuna asta.