Ultimul Război: Ordinul Supravieţuirii

Capitolul 5 - În care albastrul nu-i culoarea lui Dylan

CAPITOLUL V

-- Dumnezeule, Xander, oprește-te din tremurat! îl mustră fata când ușa camerei se deschise.

Lumina lanternei intrusului îi orbi pe amândoi pentru câteva secunde. Destul cât să îi omoare, își dădu seama fata și apucă una din cărțile pe care le studiase cu puțin timp înainte. Nu era cine știe ce, dar tot îl putea răni într-un caz extrem. Încă un pas. Tot nu îi puteau vedea fața, dar cu fiecare secundă parcă aerul din jur devenea mai greu de respirat. Fără să mai analizeze situația, Maryse aruncă cartea cu toată puterea, sperând să creeze măcar o diversiune.

-- Enfoiré!

Înjurătura îi dovedi că își nimerise atacatorul. Lanterna îi căzu din mână, moment în care Xander și partenera lui le aprinseră pe ale lor și le îndreptară către intrus. La câțiva pași de ei stătea un băiat tânăr, cu urme ale unui început de barbă castanie. Se ținea cu o mână de umăr și le arunca celor doi priviri amenințătoare. Maryse și Xander se îndepărtară unul de celălalt, doar pentru a continua să se uite unul la altul, încercând să își comunice telepatic ce să facă în continuare. Nu reușiră.

-- Stați jos, îi îndemnă băiatul fără să se clintească și arătă către canapeaua micuță. Păreți morți de frică.

-- De unde știi că nu suntem înarmați sau periculoși? își făcu curaj să întrebe, sperând că îl poate impresiona cu niște vorbe goale.

-- Nu sunteți. V-am urmărit când ați ajuns, explică necunoscutul.

Xander se așezase deja și își ținea strâns lanterna. Fata oftă și se așeză lângă el.

-- Și tu? Cum ar trebui să știm că nu o să ne tragi fiecăruia câte un glonț în cap și să ne lași aici?

-- Nu aveți cum, le spuse pe un ton serios care le făcu pielea de găină. Dar aș face prea mult zgomot și ar veni prietenul vostru să vadă ce se întâmplă. Pentru moment o să ne rezumăm la vorbit.

Cei doi încuviințară la unison, oarecum ușurați. Nu erau pregătiți pentru situații periculoase și niciunul dintre ei nu își făcea iluzii în privința curajului său. Ca doi simpli adolescenți speriați, aveau o percepție foarte simplă asupra circumstanțelor în care se aflau. Tot ce aveau să facă era, după cum pricepuseră ei, să asculte de ordinele celor mai autoritari ca ei și să nu moară.

-- O să presupun că sunteți minori și cel mai probabil americani. Am dreptate?

Xander și Maryse se uitară unul la altul și printr-o simplă privire deciseră să îi răspundă la orice întrebare atât timp cât asta îi ținea în viață.

-- Canadiancă, răspunse fata. Din Montreal. Iar el e american.

-- Cum ai ajuns în America dacă ești dintr-o altă țară? o întrebă bănuitor.

-- Coaliția Americii de Nord. La începutul războiului, când s-a aflat pentru prima dată că majoritatea țărilor au arme nucleare, Statele Unite, Canada și Mexic au făcut o alianță, pentru a fi siguri că nu se vor elimina unii pe alții. Granițele nu mai există, sau sunt abandonate, iar soldații care lucrau acolo sau în orice alt domeniu au fost însărcinați cu transportul civililor în marile orașe.

-- Mai târziu, tot ei au fost și cei care ne-au obligat să rămânem acolo, interveni Xander.

-- Ați fost într-un oraș deci? Nu numai că în vocea sa se auzea speranță, dar întrebarea îi trăda un ușor accent pe care cei doi nu reușiră să îl recunoască. Își drese glasul imediat și continuă cu interogatoriul.