Ultimul Război: Ordinul Supravieţuirii

Capitolul 9 - În care apar crizele existențiale

CAPITOLUL IX

Pentru Dylan, ultimele clipe se încadrau în top 10 a celor mai terifiante lucruri pe care le văzuse în viața sa. Având în vedere că una dintre amintirile de acolo era despre un oraș aruncat în aer chiar în fața ochilor lui, șocul și frica pe care o simți era cu adevărat surprinzătoare. Dacă nu era de ajuns că auzise patru focuri de armă din direcția în care o lăsase pe Maryse, sau că alergase într-un suflet să vadă ce se petrecuse de îndată ce nu mai avea un cuțit la gât, imaginea Marysei prăbușindu-se într-o baltă de sânge fusese punctul culminant.

Îi luase mai puțin decât crezuse posibil să ajungă lângă ea. Îi atinse ușor laterala gâtului, încercând să îi găsească pulsul și respiră ușurat când simți bătăile sigure și constante ale inimii fetei. Își destinse umerii pentru o clipă, îndeajuns cât să realizeze că își ținuse respirația. În jurul ei era plin de sânge pe care îl recunoscu a fi proaspăt. Încercă să identifice sursa lichidului, dar rana de pe piciorul fetei nu era deajuns de gravă ca să sângereze chiar atât de mult.

Îi șopti numele, sperând să o trezească. Nu primi niciun răspuns, așa că o făcu in nou, din ce în ce mai tare, până când urla de-a dreptul.

-- Maryse.

Simți două mâini puternice cum o apucă de umeri și încep să o scuture din toată puterea. Vocea care îi striga numele părea îndepărtată, precum o amintire a unei vieți trecute. Felul brutal în care era mișcată, pe de altă parte, era mai real decât ar fi preferat. Pentru a doua oară în viața ei, Maryse se trezi întinsă pe jos, în pădure, cu Dylan cercetând-o îngrijorat. Prima dată, imediat după accident, fusese aproape să moară. Nu era sigură de situație de această dată, dar judecând după durerea pe care o simțea nu era de bine. Își deschise ochii încet, dar întunericul din jurul ei nu o ajuta prea mult. Era amețită, iar fața aplecată deasupra sa se învârtea mai mult decât în mod normal.

-- Dumnezeule mare, Maryse, exclamă Dylan de îndată ce îi percepu mișcările ușoare. Ce s-a întâmplat aici?

Vocea îi tremura, iar fata îi aruncă o a doua privire cercetătoare. Ochii îi străluceau și era sigură că dârele ude de pe obraji erau urme de lacrimi.

-- Ai plâns cumva? se strădui să râdă, dar fiecare părticică a corpului o durea.

Trase aer în piept și simți că se sufocă, numără în gând până la cinci și deodată putea respira normal.

-- Am auzit împușcături și te-am văzut prăbușindu-te. Zaci într-o baltă de sânge, rănită și abia respirând, și te aștepți ca eu să nu plâng? Nu știu pe ce planetă ai crescut, dar și băietii plâng și au sentimente.

Își ștergea lacrimile cu o mână în timp ce vorbea, iar cu cealaltă îi ținea capul ridicat, întocmai ca pe cel al unui nou-născut.

-- M-a atacat un soldat, îi spuse și încercă să se ridice pentru a vedea cadavrul. Am crezut că o să mor, dar m-am descurcat destul de bine.

Tocmai îl mințise în față. Nu era prima dată, dar parcă nu o mai făcuse despre un lucru atât de serios până atunci. Nu când în joc erau sentimentele sale, conștiința sa care îi striga că nu mai are niciun rost să trăiască, că merita să ajungă în iad. Regretul și senzația că ar trebui să moară nu erau semne că se descurcase bine.

-- Înseamnă că erau doi, declară el. Unul dintre ei m-a atacat pe mine, iar celălalt a ajuns la tine. M-am luptat cu al meu și am scăpat fără nicio rană. N-a fost greu, dar în fiecare moment m-am temut de ce-i mai rău pentru tine.

-- M-a rănit în picior, Dylan, se strădui ea să gesticuleze, incapabilă de a face orice mișcare mai complicată de atât. Ăsta-i sângele meu?