Ultimul Război: Ordinul Supravieţuirii

Capitolul 11 - În care sunt doar prieteni

CAPITOLUL XI

-- Mai avem aproximativ 6 minute de semi-întuneric, anunță Xander din tufișul din dreapta Marysei.

Răsăritul coincidea cu schimbarea gărzii din jurul orașului, după cum aflaseră în zilele în care supravegheaseră zona. Cu două zile înainte, Dylan și Austin se aventuraseră chiar până la zid, într-o misiune de cercetare. Dylan era destul de sigur că nu fuseseră observați, din moment ce erau în viața. Pe deasupra, aflaseră o informație crucială pentru misiunea din acea zi.

Zidul era conceput pentru a ține oamenii înăuntru, nu pentru a împiedica intrarea în oraș.

Maryse își aranja rucsacul din spate, asigurându-se că nu îi va aluneca din spate în cazul în care ar fi trebuit să fugă. Îl vedea cu coada ochiului pe Dylan cu binoclul la ochi, așteptând semnalul acum cunoscut de schimbare a gărzii. Părea destul de împăcat cu situația, iar fata încerca să nu se gândească la cum asta nu putea fi prima dată când avea să intre prin efracție undeva. Nu cu pregătirea lui din armată, și mai ales nu pe timp de război.

Austin era și el acolo, la câțiva centimetri de ea. Fuseseră de comun acord că ar trebui să vina cu ei până la zid, pentru a știi exact unde avea să îi aștepte peste câteva zile. Maryse încerca să se calmeze strângându-i mâna cu putere, fără să îi pese prea mult daca are să îi strivească degetele sau nu.

-- Trebuie să ne mișcăm acum, Maryse. Dacă ratăm momentul, va trebui sa mai așteptăm încă 24 de ore.

Fata trase aer în piept și dădu din cap în semn de aprobare. Se asigură că încă mai avea cuțitul în cizma dreaptă și pistolul prins la spate sub tricou, de unde să le scoate fără probleme în caz că avea să fie nevoie.

-- Hai să mergem, zise ea.

Fără vreun alt cuvânt, grupul se deplasă către zid, rămânând încă la adăpostul pădurii. De la ultimul pâlc de copaci până la zid erau maxim 20 de metri, dar sa parcurgă distanța fără să fie detectați avea să fie una din cele mai grele părți.

-- 30 de secunde până la schimbarea gărzii.

Cei patru își înlănțuiră mâinile solemni.

-- 10 secunde. Sigur nu vreți să anulăm misiunea?

Fiecare din ei dădu din cap că nu.

-- Și... gata! Porniți!

Maryse o luă la fugă cum nu o mai făcuse niciodată în toată viața sa. Știa că nu au decât câteva secunde să ajungă la zid, iar dacă nu se mișcau destul de repede, oricare dintre soldați putea să îi doboare din câteva focuri de armă. Văzând cât de aproape era, își permise să încetinească, chiar la timp pentru a nu se izbi cu toată puterea de construcția din fața ei.

Trase aer în piept și încercă să își potrivească respirația. Nu auzise nicio împușcătură și niciun strigăt, deci își permise să presupună cu nu fuseseră văzuți.

Dylan îi făcu semn către o ceva ce părea să fie o spărtură în zid. Maryse nu înțelegea cum e posibil ca un oraș atât de bine păzit precum acesta să aibă o spărtură atât de evidentă, și încă una care nu era păzită. Când se apropie de ea, totuși, înțelese de ce nimeni nu se obosea să o păzească. Un rând de bare groase și solide din metal stăteau în calea ei și a orașului.

-- Și cum plănuiți să trecem de astea? întrebă ea. În caz că nu ați observat, niciunul dintre noi nu e destul de subnutrit ca să încapă printre gratiile astea.

Lângă ea, Xander chicoti și se uită întrebător la Dylan și la Austin, care le promiseseră că găsiseră un mod ideal pentru a intra. Nu știa exact care era planul lor, dar până în acel punct părea departe de a fi ideal.