CASA ALBĂ – WASHINGTON – 2013
Telefonul suna de zor, zgâriind din ce în ce mai neplăcut auzul lui Thomas. Încercă o vreme să nu îl bage în seamă, însă soneria lui făcea imposibilă concentrarea asupra dosarului pe care îl avea în faţă. În cele din urmă, când telefonul sună din nou... şi din nou... îşi aruncă deznădăjduit foile din mână pentru că insistenţa începea să-l enerveze. Ştia că răbdarea lui va ajunge în curând la limită. Ca să-şi mai domolească din enervare îşi spuse că probabil ceea ce avea să audă trebuia să fie extrem de important ca să merite întreruperea, altfel... nu ştia de ce ar fi în stare, indiferent de cine era de cealaltă parte a firului.
- Alo... vocea lui era mult mai automată decât necesar.
- Alo... Thomas?!
- Vladimir? Thomas trase o gură de aer, luptând cu un impuls violent. Ai înnebunit? De ce naiba suni pe telefonul ăsta?
Fără să-l bage în seamă, celălalt spuse cu o voce voit autoritară:
- Taci şi ascultă, Thomas!... Tocmai s-a întâmplat... N-am scăpat de ceea ce ne temeam cel mai mult.
Thomas căzu pe gânduri. Vladimir era uneori atât de pesimist şi direct, încât imprevizibilul părea mereu extrem de riscant.
- Ei şi?... Asta este, veni răspunsul lui Thomas, care încerca să-şi controleze vocea. Uneori adevărul trebuie acceptat.
- Eşti bătut în cap?! scuipă cuvintele Vladimir, iar Thomas se văzu obligat să îndepărteze telefonul ca să nu-i spargă timpanul. Tu auzi ce spui?...
- Bine... şi ce putem face noi?
- Cum ce? pufni Vladimir, trebuie cu orice preţ să îi oprim.
- Cum?... Eu sunt un biet pion în acest joc al puterii...
- Buturuga mică răstoarnă carul mare, îl apostrofă Vladimir, prea mânios ca să mai fie precaut, iar Thomas ar fi putut jura că îl vede fluturând disperat din mâini.
- Uiţi că din spatele tronului sunt manevrate întotdeauna cele mai primejdioase butoane? mai adăugă el.
Se aşternu liniştea. Thomas încerca să-şi dea seama cum funcţiona mintea aceea complexă şi sucită a lui Vladimir. Faptul că lua din când în când legătura cu el, era al naibii de periculos. Poate că la început nu-şi dăduse seama de riscurile pe care şi le asumase, dar acum... Când îşi mai reveni, reuşi să rostească cu voce spartă:
- Nu are cum să fie chiar atât de rău cum faci să pară... poate că exagerezi...
- Ha, îl întrerupse celălalt, dacă o să-ţi facă o reală plăcere să bem pe nerăsuflate câte o sticlă de bere când ne întâlnim şi să jucăm bâza în loc de...
Thomas nu mai auzea. În mintea lui se derulă iute filmul cu imaginile pe care tocmai i le relata Vladimir, însă era prea isteţ să cadă în capcana bine ticluită. De multe ori jucase la rândul lui asemenea jocuri verbale. Şi cu toate astea răspunse scuturându-se:
- Glumeşti...
- Aş vrea eu.
Thomas aruncă o privire spre receptor, ca şi cum l-ar fi putut vedea pe Vladimir. Întrebă, încercând să pară calm:
- Ce propui?
- Trimite imediat o echipă pe urmele lor!...
Panicat, Thomas aproape se înecă:
- Vorbeşti serios?... Nu pot...
- Este rândul tău! îl întrerupse celălalt.
- Dar cum? Nu ştiu dacă...
- Eşti băiat mare, Thomas, apăsă pe cuvinte Vladimir, şi bagă de seamă, nu ai de-a face cu nişte începători... Am să trimit şi eu o echipă de îndată ce am să pot. Cea veche s-a dovedit prost aleasă. Am nevoie doar de câteva zile până ce formez alta.
Tăcere.
- De ce crezi că eu voi reuşi? se auzi vocea neliniştită a lui Thomas.
- O să aflăm curând, mormăi vizibil iritat celălalt... Trebuie... Şi curând nu vei mai fi singur... Trebuie să reuşim... altfel... crede-mă, cât de curând fabricile de armament nu vor mai produce altceva decât ciocolată în loc de arme.
Şi închise telefonul cu putere, lăsând la celălalt capăt un Thomas stânjenit şi mai les nedumerit de ceea ce tocmai auzise.
YOU ARE READING
CAVALERII TIMPULUI VOL II -CALATORIA (publicata)
Fantasy,,...priveau incremeniti spre Eliza. Scena o zdruncinase cu mult peste masura, era palida si abia se mai tinea pe picioare. Vazuse tot. pe toti cum alergasera innebuniti aici sa o astepte si, Dumnezeule, era un fapt real. Regele si regina zaceau in...
