CAVALERII TIMPULUI VOL II -CALATORIA (publicata)

CAPITOLUL 2

Deşertul Persan

Călătoriseră la început în galop fără să se oprească. Apoi făcură popas preţ de câteva ore în oraşul acela tăcut şi părăsit din deşert, pentru ca animalele lor să-şi tragă sufletul. Şi iarăşi au pornit călare şi au mers aşa două zile şi două nopţi spre disperarea lui Logan. Fusese grav rănit. Şi da, la naiba, era total refăcut, dar scumpa lui Rachel nu contenea să-l privească, pe furiş ce-i drept, cu ochii ei limpezi, plini de compătimire şi mai ales de îngrijorare. Fir-ar să fie, în loc să fie protejată, ea era cea care nu înceta, asemenea unei cloşti, să îşi arate grija exagerată pentru el. Şi ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, afurisită să fie dacă dădea vreun semn de oboseală.

Pentru o secundă îndrăzni să-şi amintească prin ce trecuseră şi, la această amintire îngrozitoare, se cutremură de-a binelea, zdruncinat de fiorul rece al aducerii aminte. Drumul le era luminat de lucirea de agint a lunii, lăsând în urma lor imensul întuneric. Care va să zică, noaptea încă nu se sfârşise şi călătoria lor avea să continue multe ore de acum încolo.

Mergeau în grup, făcându-se nevăzuţi spre apus.Logan simţea cum îl cuprinde neliniştea, astfel că nu băga de seamă ceea ce se şopteaîn jurul lui. Întreaga lui atenţie era îndreptată doar spre draga de Rachel. Sprâncenele lui se uneau vizibil contrariate de faptul că erau nevoiţi să călătorească aşa, călare, când puteau pur şi simplu să se teleporteze.

- Trebuia să păstrăm aparenţele, le spusese Ela.

Logan se foi stânjenit în şa, moment în care Ela se apropie de el.

- Linişteşte-te, curând vom ajunge la destinaţie.

- Nu mă liniştesc deloc vorbele tale, spuse el pe sub sprâncene, bosumflat.

Se lăsă din nou tăcerea şi odată cu ea frigul nopţii din deşert. Din grumazul asudat al cailor se înălţau aburii, iar ei ştiau că trebuia să se oprească. În faţa lor, la o depărtare considerabilă, din negură se ivea un perete de piatră ca o siluetă, ce demonstra că se apropiau de o aşezare omenească. Părea a fi un mic oraş, pe jumătate ruinat. Oricum era mai mult decât suficient pentru un nou popas.

Curând se iviră zorii, iar întunericul se împrăştia ca o ceaţă, lăsând în urmă razele plăpânde şi blânde să-i împresoare. Înaintau în timp ce lumina soarelui prindea strălucire, scrutând cu atenţie împrejurimile. În dreapta lor, ca din senin, se arătă un turn prăbuşit, înfăţişându-se ca o umbră rău prevestitoare. O vale largă, cu nisip spulberat, arăta ca un câmp de luptă după bătălie. Zidurile caselor care nu îndrăzniseră să se prăbuşească, zugrăveau urâţenia întunecată a urmelor de foc. Sub privirile lor uimite zidurile albe deveniră cenuşii. Din loc în loc nisipul avea culoare purpurie, semn al nenorocirii ce lovise oraşul.

Fără să vrea, Pari scăpă un scâncet ascuţit când privirea îi fu atrasă de o mişcare din depărtare. Ca nişte omuleţi, câteva fiinţe se agitau în jurul unui morman. Ela oftă studiind atent mirarea de pe feţele prietenilor ei. Tresăriră cu toţii instantaneu simţind mirosul suferinţei şi al morţii plutind în aer.

Tabloul sinistru ar fi mişcat şi pe cel mai nesimţitorom de pe planetă. Cadavrele zăceau aruncate unul peste altul, ca nişte hoiturineînsemnate. Petele roşii de pe haine se uscaseră făcându-le să pară şi mai scorţoase decât erau, iar rănile adânci erau în pragul putrefacţiei. În jurul acestui tablou macabru, lipsit de viaţă, şapte copii cuprinşi între trei şi zece ani, dădeau târcoale într-o stare greu de imaginat. Greu se putea observa dacă erau băieţi sau fete, pentru că toţi aveau părul lung şi îmbâcsit. Îmbrăcămintea le era jalnică, dincolo de limita sărăciei, iar picioruşele goale şi pline de răni.