CAVALERII TIMPULUI VOL II -CALATORIA (publicata)

CAPITOLUL 21

De partea cealaltă a zidului impecabil la prima vedere, creatura îşi elibera fără reţinere puterile lăuntrice. O mână enormă şi hidoasă învârtea cu putere în cerc aerul, cu incantări atât de vechi, încât numai propria ei cunoaştere le pricepea. Apoi o flacără aprinsă ţâşni din palma larg deschisă. Îşi întoarse palma cu susul în jos, iar flacăra flămândă înfulecă hămesită buza unui vas adânc, fără de fund. Un lichid vâscos începu să bolborosească tare, făcând ca supraplinul să se prelingă la vale. Limbi de foc prinseră contur, făcând un fum cu iz puternic să se învălătucească în sus, tot mai înalt, în aer, în paşi groteşti de umbre şi scântei.

O viziune neclară ca într-un abur înceţoşat începu să ia fiinţă, iar din podeaua de piatră răsăreau umbre fantomatice cu irizaţii întunecate. O imagine presărată cu sânge şi cu moarte se arătă violent şi atât de clar în oglinda timpului oprit în loc

Dihania, învăluită ca într-o plasă neagră, îşi concentră privirea mult prea mult, făcând să se prelingă pe obraz şi pe tâmple broboane roşii de sânge şi sudoare. Furia şi respiraţia ei nu reflectau altceva decât miezul adânc şi rece în bezna fără de margini a fiinţei sale.

- Stăpână, nu sunteţi singura care poartă masca perfectă în această confruntare, spuse viziunea din oglindă. Trucul, recunosc, de altfel destul de inteligent, însă la fel de pricepuţi sunt şi ceilalţi...

- Ceilalţi, horcăi întărâtată creatura, adică sunt mai mulţi?

- Exact, aprobă viziunea, părând satisfăcută în modul cel mai calculat.

- Arată-mi-i! ordonă ea, şi asta de îndată, că de nu...

Oglinda, ofuscată, se aprinse puţin obscur. Brusc odioasa îşi concentră puterea să înţeleagă, iar la sfârşit, în loc să pară alarmată sau, mai mult, înfuriată, spuse în schimb cu nonşalanţă:

- Ce diavolu' sunt ăştia? Neisprăviţi de vrăjitori?

- Nu, nici pe departe. Au anumite puteri şi, cu siguranţă, sunt cât se poate de reale.

- Vrei să mă enervezi? Doar eu deţin supremaţia şi singura putere!

- Aici îţi dau dreptate, însă, vezi tu, aproape niciodată n-am mai văzut aşa ceva... putere, dorinţă, voinţă şi atât de multă îngăduinţă...

- Vorbeşti prostii! Cum îţi permiţi măcar să mă compari cu umilele lor valori?! Ceea ce deţin eu e unic. Numai dacă folosesc cea mai neglijabilă parte din ceea ce pot, şi devin invizibilă, de neobservat chiar şi pentru cel mai priceput ochi şi observator uman.

- Îmi pare rău să recunosc, dar te conjur că aşa este...

- Ia stai aşa, dacă e să am dreptate, tu îmi arăţi doar nişte vlăjgani de cavaleri, nesuferita vară pe care regele o adoră şi două slujnice prostuţe? Ha! Mai analizează!...

- Îmi pare cât se poate de sănătoasă logica mea, răspunse viziunea fără să-şi ascundă glasul tăios. Adevărat, nu ştiu ce sunt. Sunt oameni printre ei, dar pot să jur că sunt şi fiare. Iar ceea ce fac ei... n-am întâlnit la nimeni până acum. Sunt... buni, puternici, uniţi şi invincibili, dar stai aşa, în venele lor s-a strecurat iubirea...

- Ah, trădătoareo! Să mori în fundul iadului, spurcato! Nu s-a născut încă acela care să-mi pună la-ndoială gândul şi puterea!

Brusc, creatura întunecată îşi azvârli braţele-nainte şi dădu frâu liber furiei pe care o-ndreptă direct în miezul viziunii. Un foc cu flăcări lacome înghiţi aburul, făcând apoi să crape bucata de oglindă în mii şi mii de cioburi. Sclipirea dureroasă, spărtura de oglindă, făcu să străluceasc mantia ei cea lungă. Gluga îi căzu pe umeri, un chip fără suflet, cu limbă veninoasă rânji prelung, satanic, iar ochii opaci nu încetară să-şi arate nemăsurata pizmă. Lăcomia ei nemăsurată atârna atât de greu în noaptea rece şi predestinată, încât sfârşi urlând ca o nebună posedată de demoni.

"Tot ce există şi respiră, îmi aparţine mie! Eu sunt stăpâna lumii! Iar cei slăbi îmi sunt sortiţi cu toţii! Cu sau fără voie, doar mie să mi se supună!!!"