CAVALERII TIMPULUI VOL II -CALATORIA (publicata)

CAPITOLUL 13

Când Henri intră în sală, James stătea în centrul mesei, admirându-i pe puternicii cavaleri care-i juraseră credinţă şi lui, şi regelui lor. Aprecierea lui faţă de cei patru, David, George, Peter şi Logan, era cunoscută de toată lumea la curte şi era egalată doar de loialitatea lor.

Trăsăturile lui Henri erau perfect inexpresive, reţinute, în timp ce traversa distanţa ce se întindea în faţa sa. Mai avea destul de mers, ceea ce nu-l împiedică pe James să înregistreze toate acele semne subtile că pe scumpul său frate îl măcina ceva neobişnuit sau neplăcut, cu privire la cine ştie ce problemă. Pe de o parte îl nedumerea încruntarea sa nejustificată, iar pe de alta prezenţa acelui surâs de satisfacţie. În spatele acelor întrebări nerostite era înfăţişarea lui rigidă şi încordată, dar mai cu seamă ochii lui oarecum alarmaţi, în care James putea să vadă o reală ameninţare. În timp ce se apropia de ei, James rosti:

- Ei, frate, pardon, îşi drese vocea, iubite rege, ce te-a adus aici? Ce gând turbat te-a putut scoate din fermecătorul tău dormitor? Ţi-e foame?

Pe buzele regelui înflori un zâmbet strâmb. Deşi în ochii lui scânteia fericirea, faţa lui era albă şi cuvintele la fel de palide.

- Domnilor...

Privi în ochii bărbaţilor, aplecându-şi capul uşor în semn de apreciere. Era conştient că bunul mers şi viitorul tronului erau mai mult sau mai puţin în mâna lor.

- Îmi cer iertare dacă tulbur onorabila voastră masă...

Cei de faţă erau obişnuiţi cu felul galant şi respectuos al regelui, şi de aceea îndrăzniră:

- Deloc, Măria Ta, dacă stăm să ne gândim mai bine, tocmai plecam.

Şi toţi se ridicară de la masă. Puteau să simtă când cei doi fraţi îşi doreau intimitatea. Pe nepregătite, spre surprinderea lor, regele le făcu semn scurt, îndemnându-i să se aşeze la loc.

- Dacă doream să fim doar noi doi, şi îi aruncă o privire scurtă lui James, îl chemam în biroul meu.

Bărbaţii dădură din cap, semn că pricepuseră mesajul. Regele acceptă cu ochii înflăcăraţi supunerea lor, după care îşi întoarse atenţia spre James pentru a-i răspunde:

- Deşi nu neg că trăiesc cea mai mare fericire... simţindu-mă cel mai împlinit om, adevărul este, şi nu îmi este ruşine să recunosc, mă simt mai in siguranţă ştiind că sunteţi în jurul meu.

Henri spuse aceste cuvinte privind pe rând în ochii bravilor cavaleri, care îl ascultară cu o considerabilă surpriză. Logica lui părea amuzantă şi, în ciuda unei oarecare reţineri instinctive, James rosti:

- Să înţeleg că există un motiv anume care tulbură siguranţa regelui meu? Sau este modul tău subtil prin care dezvălui nemulţumirea asupra felului în care eşti protejat?

Henri, cât se poate de conştient de absurdul din cuvintele sale, se simţi motivat să dea totuşi curs gândurilor sale ascunse:

- Azi-noapte am avut un vis. În timp ce m-a vizitat diavolul în persoană, mi-a zis: "Eu pot să mai aştept încă o zi. O zi şi atât,  nimic mai mult. Apoi, voi veni din nou să iau ce mi se cuvine: viaţa ta!"

James îşi abţinu un chicot. Regele părea atât de impresionat de visul său, încât îi tremura vocea.

- Să înţeleg că cineva tocmai a îndrăznit să te ameninţe în propriul tău regat?

James, cu abilitate, lăsa impresia că Henri ignora intenţionat faptul că avea cel mai bine păzit palat.

- Da, spuse regele scurt. Moartea!

Dumnezeule! Uimit de neobişnuita nonşalanţă din vocea fratelui său când veni vorba de moarte, îndrăzni să spună:

- Să mă ierte iubitul meu rege, dar cred că ai citit prea mult timp cărţile acelea...

Nu era un secret pentru nimeni că, de mic copil, Henri fusese deschis literaturii – comportament care îl adusese adesea în conflict cu tatăl său. Şi totuşi, până la urmă firea lui hotărâtă şi autoritară l-a obligat să accepte acest lucru. El nu se simţise niciodată ruşinat şi conştiinţa lui era curată.

Mai curând amuzat decât enervat de stupizenia din cuvintele fratelui său, James spuse:

- Vrei oare cumva, dragă Henri, să dublăm paza la palat?! Poate chiar să o triplăm...

- O, nu! Nici vorbă. Voiam doar să ştii.

Ezită privind pe rând în ochii lor, apoi luă o cupă cu vin de pe masă, sorbi cu sete, după care rosti cât putu el de fermecător:

- Mă simt mai bine acum, vă jur, că ştiţi şi voi...

Contururile lui aspre trădau de obicei o autoritate implacabilă, dar în ansamblu, ca acum, avea un chip plăcut de băieţel ştrengar, pus mereu pe şotii.

La rândul lor, cei patru cavaleri păreau scufundaţi în gânduri: "Ciudat om mai era şi acest rege-copil, deşi ar fi putut trece cu uşurinţă drept un erou extrem de atractiv şi binevenit în orice castel."