După cinci ani

3

   În prezent

   Am mărit viteza și i-am tăiat calea lui Parks, acesta înjurând lângă mine. Linia de sosire este chiar în față! nu mai ai nici măcar o șansă, gândesc.

— Nu, nu, nu! țipă și se agită, iar eu râd. E a doua oară când mă bați! spune chiar înainte să trec linia de sosire. A aruncat controller-ul în spatele său, pe pat, și a apucat o altă felie de pizza.

— Ai cam ruginit, prietene! îi zâmbesc victorios. Hei, lasă-mi și mie! mă reped la cutia în care se mai afla o singură felie de pizza, felie pe care Parker ar fi vrut să o înfulece.

   A râs și și-a lăsat capul pe spate. A luat o gură mare de aer, căzând pe gânduri. Se juca cu degetele, așa cum făcea mereu când era stresat sau supărat. Privirea sa studia tavanul, care acum câțiva ani era de culoare crem.

   Eu, între timp, am luat o mușcătura din felia de pizza cu pepperoni.

— Astăzi trebuie să sosească! mă anunță, iar eu mă înec.

   La asta se gândea.

— Tot nu le-ai spus? întreb aproape șoptit, iar el îmi răspunde dând negativ din cap.

— Nici nu vor să audă, spune, tristețea și dezamăgirea față de părinții lui dominând în tonul vocii sale. Nu contează ceea ce îmi doresc eu, știi? privirea lui se intersectează cu a mea. Afacerea familiei este mult prea importantă pentru ei, deși nu câștigă foarte mult. Ei își doresc să îi iau locul tatei.

   Am oftat și am pus felia de pizza înapoi în cutie. M-am așezat pe podea, lângă el, și l-am îmbrățișat.

   Parker este un copil bun, nu merită tot ceea ce i se întâmplă. Nu este corect să ascundă faptul că, cel mai probabil, a fost acceptat la colegiu, unul chiar foarte bun, aş putea să adaug.

   Mi-am închis ochii și mi-am afundat capul în cămașa sa de culoare roșie cu dungi negre, inhalându-i mirosul specific; dulce-mentolat.

   I-am simțit brațele, puțin mai bine-făcute ca acum câțiva ani, înconjurându-mi talia. Respira greoi, ca și cum se abținea să nu plângă.

— Mulțumesc! îmi șușotește.

— Totul va fi bine, vei vedea! îl liniștesc și afișez un mic zâmbet, în ciuda faptului că nu poate fi văzut de el.

   Ne-am îndepărtat ușor unul de altul, liniștea învăluind întreaga cameră. Nu știu ce aș mai putea să îi spun. El este cel care mă ajută cu o vorba bună deobicei, nu eu. Doamne, sunt groaznică!

— Raven! vocea mamei mele mă face să tresar. În câteva secunde am putut să o văd în pragul ușii, ținând două plicuri în mână.

   Ironia sorții.

— Oh, Sfinte! mormăi în timp ce mă ridic, la fel făcând și Parker. Este cu câțiva centimetri mai înalt decât mine, iar asta mă frustrează. Mereu eu am fost cea înaltă!

   Mama ne-a înmânat plicurile albe. Le-am luat eu pe ambele, și m-am așezat pe pat, începând să le studiez. În colț, pe fiecare plic, se aflau timbre. Timbre de culoare albastră, mici și elegante, cu stema colegiului – UMKC.

— Deci? întreabă mama, iar eu îmi ridic privirea. Ai de gând să îl deschizi? întreabă, nerăbdătoare să afle dacă am intrat.

   Nu am spus nimic, ci mi-am întors privirea în direcția lui Parker. Își analiza plicul și îl întorcea pe toate părțile.

— Dacă am fost admis? întreabă brusc după câteva momente și se ridică. Îi puteam vedea mâinile tremurând. Își dorește să fie admis, însă nu vrea să-și dezamăgească părinții, îmi spun.

— Parker, scumpule, asta ar fi minunat! vei merge la colegiu, alături de fiica mea! îi zâmbește mama. Deschide-l! i se adresează și face un pas în față.

— Mamă! îi atrag atenția, iar ea își dă ochii peste cap. Ne lași, te rog, singuri? o întreb și mă ridic și eu, la rândul meu.

   Ea a acceptat și a părăsit cameră, având grijă să închidă ușa în urma ei.

— Mă vor renega, mă privește el îngrijorat.

— Prostii. Parker, vor fi mândri de tine, deși nu o vor recunoaște! cine nu ar fi mândru de un copil ca tine?

— Da, sunt sigur că vor fi. Adică, ce e mare chestie? doar am aplicat, fără ca ei să știe, la un colegiu aflat tocmai în cealaltă parte a statului, spune ironic.

— Vorbește cu ei! fac un pas în față, lăsând plicul pe birou.

— Am încercat, Rave. E prea târziu, rezultatele sunt deja aici. Oftează și se apropie și el un pas.

— Cu atât mai mult! nu vor putea să spună "nu" . Ai fost admis! îi spun încet, și mai fac un pas în față, lăsând doar câțiva centimetrii între noi.

— Nu ai de unde să știi. Plicul nu a fost deschis, încearcă să mă supere, privirea sa căutând-o pe a mea.

— Te cunosc, Parks. Știu cât ai muncit și cât ți-ai dorit să intrii la UMKC, și știu că toată munca nu a fost în zadar! șoptesc.

— Ești mult prea încrezătoare, Raven, se încruntă și își lasă plicul să cadă. Buzele sale s-au lovit de ale mele, luându-mă prin surprindere. I-am răspuns la sărutul stângaci, iar el și-a așezat mâinile în jurul meu. După cateva secunde, s-a îndepărtat ușor.

— Îmi pare rău, spune și își recuperează plicul. A părăsit camera, mireasma dulce-mentolată împraştiindu-se în urma sa.

   Ce naiba tocmai s-a întâmplat?

   Nu am apucat să contemplez mult prea mult asupra comportamentului ciudat al micuțului Parker, căci privirea mi-a rămas ațintită pe ușa de vizavi. Gândul că acea cameră este goală acum, că ea nu mai este acolo, că nu mă va mai trezi dimineața aruncând cu ceva în ușa mea, mă face să mă simt de parcă cineva mi-a scos inima din piept și că a călcat-o în picioare, cu un rânjet bolnav pe buze.

   Deși au trecut cinci ani, sentimentul este același.

   Am trântit ușa și m-am aruncat pe pat. Simțeam lacrimile fierbinți udându-mi obrajii, însă nu le-am dat importanță.

   După câteva minute în care am încercat să mă liniștesc, am tras aer în piept și m-am ridicat. Trebuie să trec peste, s-a întâmplat acum mult timp. Haide, Raven! acum trebuie să te ocupi de alte lucruri mult mai importante.

   Am apucat plicul și l-am rupt.

— Universitatea din Missouri-Kansas City ...bla bla bla... mulțumim că ați ales...reguli, program... citesc eu cu voce tare. Mi-am plimbat degetul de-a lungul fiecărui rând, oprindu-mă brusc. Felicitări, domnișoară Vangh, ați fost admisă!

   Am coborât scările grăbită, aproape căzând la ultima, anunțându-i pe părinții mei.

— Știam eu! chițăie mama. Sunt atât de mândră de tine! ultimele sale cuvinte mi se imprimă in minte şi mă duc cu gândul la fața tristă a lui Parks.

— Vangh? remarcă tatăl meu. La naiba, e Vaugh! V-A-U-G-H! începe să silabisească. Cu siguranță și-a amintit de zilele sale de glorie, în care profesorii îi greșeau, de fiecare dată, numele.

— Sora ta ar fi fost mândră de tine! spune mama cu lacrimi în ochi. M-a tras într-o îmbrățișare de urs, eu acceptând-o. Am nevoie de asta acum.

— Aimee este mândră de ea, o corectează tata, tonul său fiind stins.

   Iar eu sunt mândră de Aimee.