După cinci ani

1

   Cu cinci ani și o zi înainte

   Am mârâit la auzul alarmei care suna de cel puțin cinci minute. M-am ridicat în șezut, gura fiindu-mi uscată. Mi-a luat câteva secunde până să mă obișnuiesc cu lumina puternică ce pătrundea printre jaluzelele camerei și să văd cât este ceasul.

   Șapte și cincisprezece minute.

— La naiba! bolborosesc și cobor din pat în grabă.

   Am apucat jeanșii așezați pe spătarul unui scaun și un tricou alb proaspăt spălat, lăsat de mama, alături de alte haine pe noptieră. Mi-am pieptănat părul încâlcit și mi-am spălat dinții. Toate astea în cinci minute.

— Raven, autobuzul! îl aud pe tata strigând din capătul scărilor.

   Cheile, telefonul, geanta, portofelul.

— Acum! țip și închid ușa camerei.

   Îl îmbrățișez fugitiv și părăsesc casa. Respir ușurată la vederea autobuzului care aștepta în faţa aleii. Am alergat în direcția sa și aproape m-am împiedicat de scările sale din cauza panicii în care am intrat.

   Totul este în regulă acum, încerc eu să-mi domolesc respirația alertă.

— Bună dimineața, Dot! o salut pe șoferița autobuzului.

   Dot – o femeie în vârstă de cincizeci de ani, prietenoasă, glumeață și drăguță. O femeie cu multe de spus și cu câteva kilograme în plus care nu par a o deranja, ceea ce este bine.

— 'Neaţa! îmi oferă unul dintre cele mai bune zâmbete ale sale. Aimee? întreabă, iar eu mă așez pe banchetă din spatele ei.

— Cel mai probabil a plecat cu Sean, îi spun și ridic din umeri.

   Autobuzul nu este atât de plin ca de obicei. Mulți dintre elevi trag chiulul și profită de faptul că se fac ultimile pregătiri pentru bal. Profesorii, de asemenea, sunt ocupați cu organizarea, multe cursuri fiind abandonate.

— Oh, brunetul! își reamintește ea. Bun băiat.

   Am râs ușor la spusele ei și am aruncat o privire pe geam. Ne apropiem de liceu, iar emoțiile stau să dea pe afară. Cu o zi înainte sunt doar cei din comitetul de organizare; majoretele, fotbaliștii și profesorii. Ca de fiecare dată, cei care vin doar ca să se distreze, aceștia făcând parte din grupul surorii mele, iar apoi suntem noi; cei care venim doar pentru ca nu avem ce să facem acasă și, totodată, pentru că nu vrem sa tragem chiulul.

— Pân' aici ați plătit! auzim veșnica replică a Dorotheei, rostită cu un accent ciudat.

   Pe rând, eu și ceilalți trei pasageri, am părăsit autobuzul. Am înaintat către ușile liceului, liniștea de mormânt făcându-mă să mă întreb dacă noi suntem singurii idioți care au "îndrăznit" să vină astăzi. Pe măsură ce înaintam pe coridorul spațios și gol și mă apropiam de sala de sport, mi-am dat seama că nu.

— Mare parte din decorațiunile aduse ieri au fost distruse! avem nevoie de tot ajutorul pe care îl putem primi, așa că toți veți munci astăzi pentru a repara, aduna și aranja, din nou, sala de sport! îl aud pe domnul Frank, profesorul de chimie, vorbind pe un ton autoritar.

   În sală se aflau toți. Cei șase profesori care obișnuiau să vină când era vorba de organizare, majoretele, fotbaliștii, grupul celor care nu chiulesc și grupul surorii mele.

— Aimee! spun, iar toți își întorc privirile spre mine. Adică, bună dimineața! rostesc și-mi simț fața arzând. La naiba! m-am făcut de râs înca de la prima oră a zilei.

— Domnișoară Vaugh! se apropie profesorul Frank. Sunteți la curent cu toate, nu? întreabă, iar eu mă uit prin jur.

   Decorațiunile care încercau să redea cultura turcilor sunt distruse. Totul este cu susul în jos. Doar câteva decorațiuni au scăpat, iar altele câteva puteau fi reparate cu ușurință.

— Oarecum, spun pe un ton stins.

— Perfect! rostește cu un entuziasm fals. Treci în rând cu ceilalți, îmi ordonă, iar eu stau două secunde pe loc, așteptând să se dea din calea mea.

— Acum, intervine domnişoara Elizabeth, având în vedere că nu suntem foarte mulți, ne vom împarți în mai multe grupuri și vom face mai multe lucruri deodată. Voi, spune și gesticulează către grupul lui Aims și către grupul în care mă aflam eu, voi veți aduna tot ceea ce este distrus, majoretele tot ceea ce se poate repara, iar fotbaliștii, normal, vor repara. Noi, profesorii, vom căuta încă câteva decorațiuni.

— Eu vă voi supraveghea, ni se adresează un profesor al cărui nume nu-l știu, însă îl recunosc ca fiind profesorul de istorie al surorii mele.

— La treabă! vorbește tare, pe un ton aspru ca şmirghelul, profesorul Frank.

   Mi-am aruncat geanta pe unul dintre scaunele așezate în colțul sălii. Am adunat diferite ghirlande rupte, care atârnau pe jumătate în jos. Fâșii din fețele de masă, cioburi, care, habar nu am cum au ajuns aici, tuburi de vopsea și afișe rupte.

— Cineva e pus pe şotii, vorbesc eu mai mult pentru mine şi oftez plictisită.

— Rivalii, îmi răspunde cineva, iar eu mă întorc brusc.

— Parker, m-ai speriat! 

   Micuțul Parker era îmbrăcat ca de fiecare dată. Pantaloni trei-sferturi, cămașă, cravată, sandale și o pereche de ciorapi de un alb imaculat, iar părul îi era frumos aranjat într-o parte.

   Mă privea inocent prin lentilele ochelarilor ce-i alunecau ușor pe nas.

— Îmi pare rău! se scuză. Trebuie să fi făcut toate astea în timpul nopții, știi, când toți erau acasă, știi. Mă refer la Rivali. Vorbește repede și se repetă. Eu chicotesc și așez ceea ce am adunat la picioarele mele.

— Probabil, îi răspund.

   Am tras aer în piept și m-am uitat, din nou, în jurul meu. Sala era mult mai curată ca acum douăzeci de minute, însă podelele încă erau pătate de vopsea, iar decorațiunile lipseau. Toți munceau de zori, mai puțin Sean. Sean și Aimee.

— Știi, mă întrebăm dacă...știi. Nu ai partener la bal. Adică, presupun că nu ai. Nu ai, așa este? ceea ce încerc eu să...

— Da, Parks, îl întrerup și îi zâmbesc.

   Probabil bâlbâitul este găsit enervant de către ceilalți, pe când eu îl găsesc adorabil şi amuzant, într-o oarecare măsura.

— Serios? întreabă și se îndreaptă de spate.

   Dau aprobator din cap, iar el zâmbește timid. Arunc o privire peste umărul său, îngrijorată de problemele în care ar putea intra Aimee din cauza lui Sean pentru că nu muncește.

— Mulțumesc, Rave... adică, Raven!

— Nu, poți să-mi spui Rave, îl liniștesc. Însă acum chiar trebuie să mă întorc la treabă. Trebuie să ducem totul până la capăt, nu? chicotesc. Ne mai vedem, Parks!