După cinci ani

5

   Sunetul picurilor grei ce loveau plafonul maşinii şi sunetul claxoanelor enervante ale celorlalte mașini, m-au trezit din somn. Mi-am frecat uşor ochii, acum putând sa văd unde ne aflam; undeva pe o autostrada.

   Maşinile stau bară la bară, şi deşi nu îi pot vedea pe şoferi, mai mult ca sigur sunt enervați la culme.

   Printre norii cenuşi se puteau observa fulgerele şi picurii de ploaie din raza lor. Crengile copacilor se agitau în bătaia vântului, lăsând multe frunze să cadă şi să zboare.

— De ce nu ne mişcăm? gândesc cu voce tare.

Gura mea este uscată, iar vocea îmi este răguşită.

— Este furtună, iar undeva mai în față, doua camioane s-au ciocnit, răspunde tata pe un ton stins, obosit.

— Cât este ceasul? încerc eu să îmi găsesc telefonul pentru a-mi răspunde singură la întrebare.

— Aproape şapte dimineața, vocea adormită a mamei se face auzită.

— Şapte?! țip. Nu! nu vom ajunge la deschidere! nu voi putea să aleg cluburile de arte si de lectură! Voi fi ultima! mă agit. Trebuie să sunăm, să anunțăm că furtuna ne încetinește! trebuie să îmi păstreze un loc, spun încet.

— Am încercat deja, micuțo. Nu avem semnal. Suntem în mijlocul autostrăzii, iar furtuna nu ne ajută deloc! îşi ridică mama tonul, picurii de ploaie lovind brutal maşina, făcând zgomot.

— Trebuie să facem ceva! nu putem să stăm degeaba! îmi desprind eu centura. Trebuie să fa...voi merge pe jos! nu poate să fie atât de departe, găsesc eu soluția.

— Mai sunt înca şaptezeci de kilometrii! spune tata alarmat şi se întoarce pentru a mă privi.

— Nu pot să ratez prima zi! spun tristă.

— Totul o să fie în regulă! vom intra alături de tine şi vom vorbi cu...

— Nu, nu vreau să intrați. Doar ştii ce am vorbit. Despărțirea va fi mult mai grea dacă veți intra. Doar...urmați planul. Îmi iau geamantanul, iar voi plecați. Eu vă sun seara, după ce toate lucrurile sunt la locul lor.

   Cei doi nu au mai spus nimic.

   Nu-mi vine să cred că toate astea chiar se întâmplă. De ce tocmai acum?
Mă întreb, oare de cât timp suntem blocați aici? Oare cât timp o să rămânem aici?

   La naiba, mai sunt înca şaptezeci de kilometri! nici dacă ploaia s-ar opri chiar in acest moment, nu am ajunge.

   Am oftat şi mi-am muşcat obrazul, în încercarea de a alunga nodul ce mi s-a pus în gât , de a nu lăsa lacrimile să-mi păteze obrajii doar din aceasta cauză. Părinții mei au dreptate, totul va fi în regulă, ei mereu au dreptate.

   Am tras aer în piept şi mi-am închis ochii, câteva lacrimi alunecându-mi pe obraji.

   Totul va fi bine, îmi spun, deşi ştiu că mă mint singură.

    Nimic nu a mai fost bine încă de când am primit plicurile, înca de când Parker nu mi-a mai vorbit. De ce totul ar fi bine acum, când el nu este aici, cu mine? Când sora mea ar fi trebuit să fie deja la colegiu, să mă aștepte, să îi aştepte pe mama şi pe tata, dar ea este la trei metri sub pământ?

   Am înghițit în sec şi am renunțat să mă mai gândesc la toate astea. Pentru prima dată, doar voi aştepta. Voi aştepta ca toate astea să ia sfârșit.

— Raven! țipă tata şi mă scutură încetişor, iar eu tresar. Rave, am ajuns! continuă, iar eu mormai.

   Am încercat să îmi deschid ochii, însa am eşuat, din pricina lacrimilor uscate ce imi îngreunau genele.
Mi-am frecat grăbita ochii, lacrimile căzând. Lumina puternică a soarelui de după-amiază m-a orbit pentru câteva secunde.

   Am coborât din maşină, privirea mea rămând fixată asupra clădirii uriaşe, din fața mea, de culoare albă şi cu ferestre mari, simplă. Mi-am plecat capul, admirând pavajul şerpuit ce ducea către intrare.
Tufele, ce se aflau de o parte şi de alta a potecii, erau tunse la perfecție, la fel si gazonul de un verde aprins.

— Nu este foarte surprinzător, mă aşteptam la ceva mai mult, până la urmă, colegiul se află in Kansas! o aud pe mama vorbind din spatele meu.

— Este doar fațada, mă întorc eu pentru a o privi. Am să intru acum. Trebuie să fac cunoştință cu colega mea de cameră, să îmi aranjez lucrurile şi, eventual, să mananc ceva. Mor de foame! spun şi îmi aşez mâna pe stomac.

— Şi noi trebuie sa plecăm. Vom ajunge târziu, spune tata, iar mama îl aprobă, dând uşor din cap.

— Să ne suni în fiecare seară! spune mama şi mă trage într-o îmbrățișare de urs. Te rog, ai grijă de tine!

— Exact, şi dacă se întampla ceva, nu ezita să ne anunți! Spune tata, iar eu dau aprobator din cap, nodul din gât împiedicându-mă să vorbesc.

   Au urcat în mașină şi au plecat, fără  să mai spună ceva, urmând planul.
Am râs uşor la acest gând.

   Drace, trebuia să fie mai uşor!

   Am rămas pe loc şi am aşteptat ca maşina să dispară cu totul din raza mea vizuală, iar abia apoi am păşit pe poteca pavată în culorile colegiului; alb si albastru.

   Am urcat scările cladirii albe şi uriaşe, am împins uşa recepției şi am intrat. Secretara stătea în spatele ghişeului, tastând ceva pe computer. Avea părul prins într-un coc dezordonat, pe nas purtând o pereche de ochelari mari, maro. Asta îmi aminteşte de Parker.

— Uhm, bună ziua! ma apropii. Numele meu este Raven Vaugh. Mă prezint şi afişez un mic zâmbet.

   Secretara şi-a ridicat capul şi m-a privit, preț de câteva secunde.

— Raven Vaugh, repetă ea. Întarziata, desigur, mormăie. Uite, sunt aici înca de la cinci dimineața. Am avut foarte multe discuții cu cei din primul an; nu îşi găseau camerele, probleme cu programul cantinei, profesori şi asa mai departe. Nu am răbdare cu tine. Camera ta este în clădirea C, numărul o sută patruzeci şi şapte. Cheile camerei sunt la colega ta. Spune rapid şi dur, de parcă aş fi jignit-o, şi se întoarce la ceea ce făcea înainte.

   Am rămas cateva secunde pe loc, putând sa o aud chicotind. Mi-am rotit ochii şi am părăsit recepția, pornind în căutarea clădirii C.

  M-am aşezat pe una dintre băncile de lemn, obosită. Campusul este mult mai mare decât am crezut. Au trecut mai bine de zece minute de când caut clădirea, însă fără rezultat. Sunt complet pierdută.

— Ar trebui să fie o hartă pe aici pe undeva, mormai şi mă ridic.

— Riley! o voce pițigăiată imi atrage atenția. Mă întorc şi văd o fată scundă, de culoare, cu părul până la umeri, slabă şi drăguță, alergând în direcția mea.

   Ai putea să o rogi pe ea să îți spună unde este clădirea C, mă sfătuiește subconștientul meu.

— Te-am căutat peste tot! mi se adresează. Te-ai pierdut? întreabă şi mă îmbrațişează.

— Eu sunt Raven, nu Riley, spun jenată.

— Deci tu eşti Raven! ştiam eu că e ceva greşit cu numele Riley. Tu eşti Raven, nu Riley! Doamne, sunt o uitucă. Ce-ai zice să ne întoarcem în cameră ca să despachetezi? vorbeşte ea repede.

— Camera o sută patruzeci şi şapte? întreb.

— Camera o sută patruzeci şi şapte, zâmbeşte.

   ***

   Hello! Ştiu ca este posibil ca acest capitol sa fie plin de greseli si sa fie multe diacritice lipsa, insa am scris de pe telefon si e cam greu.
Stiu ca nu este un capitol reusit, chiar imi pare rau.