După cinci ani

7

   RAVEN
 
— Raven! zâmbetul meu se lărgește la auzul vocii ei. Ce faci, micuțo? totul este în regulă? întreabă agitată, iar eu mă joc cu firul telefonului fix, în timp ce privesc în gol.
 
— Totul este în regulă, cel puțin până acum, o liniștesc eu. Colega mea de cameră este foarte drăguță! ne înțelegem de minune, spun și îmi mușc obrazul, știind că nu este chiar atât de adevărat.
 
    Într-adevăr, Faylinn este o persoană grozavă, plină de viață, însă am început cu stângul mințind-o în legătură cu Aimee. Adevărul va ieși la suprafața, iar tot ceea ce pot eu să fac, e să sper că asta se va întâmplă mai târziu, decât mai devreme.
 
— Mă bucur pentru tine! 
 
   Imediat ce termină de rostit aceste cuvinte, un zgomot asurzitor se face auzit pe fundal. Tata, încerc eu să ghicesc.
 
— Pe toți sfinții, Charles! Iubito, trebuie să închid. Tatăl tău a dărâmat ghiveciul cel mare cu flori! În tonul ei se citea cu ușurință iritarea și nervozitatea. Te iubesc! continuă repede, iar eu nu apuc să răspund, căci ea închide.
 
— Și eu te iubesc, spun mai mult pentru mine.
 
   Am așezat telefonul la locul său și m-am sprijinit de cabină. Mi-am închis ochii și am tras aer în piept, în încercarea de a le ține piept lacrimilor ce amenințau să cadă.
   A trecut abia o zi, iar eu le duc dorul. Nu-mi pot lua gândul de la camera mea, camera surorii mele, de la problemele nerezolvate cu Parker...de la sărutul stângaci. Sărut după care am tânjit, mai mult sau mai puțin.
 
   Privirea îmi era ațintită asupra telefonului, iar în mintea mea o singură întrebare persista. Ar trebui să îl sun?
 
   Mi-am scuturat capul și am râs de una singură. Să-l sun! Nu a vrut să mă salute înainte de a pleca. De ce mi-ar răspunde la telefon? De ce ar vrea să îmi mai vorbească?
 
   Cu dosul palmei mi-am șters lacrimile reci, sărate, și am împins ușa de plastic a cabinei. Instinctiv, mi-am întors privirea în spate, simțindu-mă urmărită.
 
— Acum sunt și paranoică! gândesc cu voce tare. 
 
   Oftez și îmi fac cale către cantină, acolo unde s-ar presupune că Fay și Eliot ar trebui să fie. 
 
    La gândul cantinei, stomacul a început să îmi chiorăie, amintindu-mi de faptul că nu am mâncat nimic în această dimineață.
 
   Un taco mi-ar prinde bine acum.
 
 

   SEAN
 
 
   Haide, la naiba, pleacă! Nu ești singura care folosește acea nenorocită de cabină telefonică! Deși eu nu o folosesc în același scop ca și tine, tot nu ești singura, gândesc și îmi strâng palmele în pumni, răbdarea mea pierzându-se pe minut ce trecea.
 
   O urmăream cu privirea, îi analizăm fiecare mișcare și gest în parte. Atunci când se apropia de pliculeț, toți mușchii din corpul meu se încordau. Doar gândul că ar putea vedea plicul mă îngrozea.
 
   Am lăsat o cantitate considerabilă de aer să îmi părăsească plămânii atunci când ea a așezat telefonul în furcă. Acum va pleca...sau nu, îmi spun atunci când o mai văd zăbovind câteva minute, pierdută printre gânduri.
 
   Aproape că am dezvoltat un sentiment de milă pentru ea în momentul în care i-am văzut umerii tremurând și obrajii prinzându-i culoare. Plângea.
 
   Am mârâit și mi-am mutat privirea nervos în altă parte. Dacă în două minute nu...
 
— A plecat! spun chițăit, mai tare decât ar trebui. Câteva priviri curioase s-au fixat asupra mea.
 
   Mi-am dres glasul și mi-am aranjat tricoul albastru. M-am apropiat de cabină cu păși mici, nescăpând-o din privire pe bruneta ce se îndepărta încetișor, în timp ce suspina.
 
   Înainte de a apuca pliculețul alb, m-am asigurat că nu sunt persoane care să suspecteze ceva. Cabina este un loc ferit. Este perfect.
   
   L-am desfăcut încet, parcă în reluare, cu un zâmbet satisfăcut pe față. Praful alb ca zăpada, fin, umplea pliculețul...
 
— Domnule Haynes! o voce groasă, răgușită, mă face să tresar. Spațiul mic al cabinei era inundat de firicelele mele scumpe de praf alb, ce pluteau ușor în aer.
 
   Am înjurat mintal și m-am întors robotizat, dând de fața plină de riduri a directorului. L-am analizat, din cap până în picioare, în ciuda situației nu tocmai bune în care mă aflăm. Purta același costum negru, aceeași cravată mov, aceeași pantofi negri roși la vârf.     
    Părul său rar și cărunt era așezat în partea dreaptă, câteva firicele legănându-se în bătaia ușoară a vântului.
 
   Privirea sa îmi trimitea sute de fiori reci pe sirea spinării. Singurul gând care îmi trecea prin cap era...am dat de dracu.
 
 

 
  — Ai intrat în mari belele, puștiule! tonul său era atât de calm, încât îmi făcea genunchii să tremure, deşi eram așezat pe scaun.
 
   Biroul bătrânului Robinson arată la fel ca și ultima oară. Jaluzelele erau trase, nelăsând lumina naturală să-și facă loc în încăpere. Biroul din lemn negru era așezat în mijloc, iar în spatele său, pe un scaun rotativ din piele albă, se afla directorul. 
 
   Eu stăteam pe un scaun normal, cu spătar, în fața directorului. Mă simțeam ca la judecată. Ca și când aș fi omorât pe cineva, iar judecătorul se gândea dacă să mă bage la mititica, sau să-mi ia capul.
 
— Știi foarte bine de ce te-am chemat aici, spune și își împreunează degetele, iar mai apoi îşi aşează coatele pe birou. Se legăna încet cu scaunul dintr-o parte într-altă.
 
— Știu? întreb și îmi arcuiesc o sprânceană. Urăște când fac asta.
 
— Îți voi reaminti! se entuziasmează el. În primul rând, ești acuzat de viol, în incinta campusului. În al doilea rând, cea care te-a acuzat este nepoata mea. Și, în al treilea rând, faci trafic de droguri! Ghici unde! tot în incinta campusului.
 
   Am rămas câteva secunde tăcut, încercând să procesez cele auzite. Viol? Trafic de droguri? Ei bine, a două parte este adevărată, însă sunt mai mult ca sigur că nu am violat-o pe Calista. Părea să fie foarte mulțumită până să ne fi întrerupt Dewei. 
 
   M-am înșelat amarnic crezând că asta nu o să ajungă la urechile lui Robinson. Calista tot a avut ac de cojocul meu. A reușit să iasă din toată tărășenia asta mult prea bine.
 
— Și știu că aș avea de-aface mult prea mult cu legea dacă aș vorbi despre asta, domnule Haynes. Pe lângă acele dosare și procese, în joc mai este și reputația colegiului. Nu am de gând să o las să fie patată de tine. Nici măcar când vine vorba de Calista.
 
   Fraiera!
 
— Însă nu vei scăpa nepedepsit. Vreau ca notele tale să crească, altfel bursa ta îi va reveni altui student. Pe lângă asta, vei acordă minim trei ore de muncă la cantină colegiului. 
 
   Mă voi asigura că voi scuipa în fiecare porție de mâncare a Calistei.