După cinci ani

4

   Am verificat geamantanul pentru a treia oară , în speranța că-mi voi lua gândul de la Parker, care a decis să mă ignore total timp de o săptămână, și de la entuziasmul nemărginit.

Fără rezultat. Am bufnit și m-am așezat pe jos, lângă pat.

   Dacă părinții lui i-au interzis să-mi vorbească? până la urmă, eu am fost cea care l-a convins să aplice la colegiu. Nu ar fi prima oară când ar încerca să îl îndepărteze de mine.

   Prima oară când au încercat, am fost în clasa a zecea. Încă îmi amintesc destul de bine acea zi. Era o zi de miercuri, iar noi aveam ore până târziu, până la ora patru. Dar în aceeași zi, Clarke Dixon plănuia să dea cea mai mare și mai zgomotoasă petrecere, cu scopul de a câștiga un pariu, sau ceva de genul.

   Normal, nu puteam să lipsesc, ar fi fost o dezamăgire la adresa surorii mele, care, mai mult că sigur, ar fi fost prima la acea petrecere. Trebuia să fiu acolo în numele ei. Așa că am chiulit, însă nu am putut să o fac singură. Aveam nevoie de Parks acolo, cu mine. Aveam nevoie de cineva cu care să stau. Așa că, după câteva ore în care l-am implorat să mă însoțească, am reușit să îl conving.

   Desigur, petrecerea nu a durat mult, căci poliția a fost acolo după prima jumătate de oră. Părinții lui Parker au aflat că a chiulit pentru o petrecere, iar ai mei au aflat imediat după.

O lună întreagă, lui Parker i-a fost interzis să-mi vorbească.

   Eu...eu am fost pedepsită. Tata mă lăsa în fiecare dimineață la școală, iar după-amiază, mama era cea care mă lua și mă ducea la adăpostul pentru animale, pentru a munci. Însă nici acum nu-mi pare rău, căci muncind acolo m-am împrietenit cu Vilde, un geniu într-ale științelor.

— Rave! vocea tatei mă face să tresar. În zece minute plecăm! mă anunța, iar inima începe să-mi bată cu putere.

   M-am ridicat în grabă de pe podea și mi-am plimbat privirea prin întreaga cameră în căutarea telefonului.

Sub pernă, îmi reamintesc.

   L-am apucat și am intrat la ultimele apeluri efectuate, numele lui Parker dominând secțiunea. Am apăsat pe numele său și mi-am dus telefonul la ureche. Bip-urile specifice, dar totuși enervante, s-au făcut auzite. Pe lângă acele bip-uri, bătăile inimii mele puteau fi auzite cu ușurință. Haide, Parks, răspunde!

— Salut! nu pot să răspund chiar acum. Lasă-mi un mesaj sau sună-mă mai târziu sau...cum vrei. Vocea sa se face auzită, eu tresărind. E doar căsuța vocală, intervine subconștientul meu.

— Raven! dacă vrei să ajungem până mâine dimineață, ar trebui să te grăbești! strigă mama de la baza scărilor.

   Am oftat și mi-am apucat geamantanul. M-am oprit în prag și am aruncat o ultima privire în urma mea. Nu-mi voi mai vedea ceva timp camera, sper doar să nu fi uitat ceva.

   Am închis ușa în urma mea, un val de adrenalină cuprinzându-mi corpul. Nu-mi vine să cred că toate astea se întâmplă. Nu-mi vine să cred că eu chiar merg la colegiu, că voi fi departe de părinții mei. Voi fi complet singură. Nu îmi place să fiu singură.

   Înainte să realizez, deja mă aflam pe alee. Le puteam vedea pe bătrânicile de peste drum privindu-mă din spatele perdelelor, analizând fiecare mișcare pe care o făceam.

— Charles, grăbește-te! țipă mama, iar eu zâmbesc. Mereu trebuie să îl așteptăm pe tata pentru că nu își găsește cheile sau pentru că și-a pierdut un papuc.

— Sunt aici! spune și lasă o cantitate considerabilă de aer să-i părăsească plămânii. Și-a aranjat cravata și a așezat geamantanul în portbagaj.

   Amândoi erau îmbrăcați elegant, tata purtând un costum negru, iar mama o rochie albă, simplă, cu puțin deasupra genunchilor. Deși vârsta ei este una înaintată, arată mai mult decât bine. Culoarea blondă a părului ei lung nu a pierit, iar problema cu ridurile nu este una foarte mare. De asemenea, zâmbetul pe care îl poartă, indiferent de situație, este unul dintre secretele tinereții.

— Scumpo, ai de gând să urci? întreabă tata, aplecându-se puțin în față pentru a mă privi prin geamul coborât al portierei de pe partea mamei.

— Acum, șoptesc mai mult pentru mine.

   Priveam absentă pe geam, gândul meu fiind încă la Parker. Poate că este mult prea târziu să mă întorc, poate că nici măcar nu își dorește să mă vadă. Poate că...la naiba! trebuie să ne întoarcem. Am trecut abia de teatru, suntem destul de aproape de locuința sa.

— Tată!

— S-a întâmplat ceva? întreabă și mă privește prin oglinda retrovizoare.

— Trebuie să ne întoarcem! nu mi-am luat la revedere de la Parker. Nu pot să plec, știind că este supărat! îl implor, iar el o privește scurt pe mama, care doar ridică din umeri.

— Presupun că am putea să oprim cinci minute, însă doar atât. Costumul acesta nu este cel mai confortabil. Spune încet și întoarce, iar eu expir ușurată.

Vom ajunge la timp, încerc să mă conving. O să vorbesc cu Parks, iar totul va fi bine.

   Mașina s-a oprit, iar eu am coborât în grabă. Aproape m-am împiedicat atunci când am călcat pe șiretul desfăcut.

   Mi-am luat inima în dinți și am bătut de trei ori la ușă. Haide, Parker, nu mă ignora! Aștept să deschizi de două minute! gândesc.

   Speranța că va răspunde, pierea pe secundă ce trecea. Am renunțat să mai aștept, așa că am făcut cale întoarsă. Simțeam lacrimile adunându-se la colțurile ochilor și un nod dureros punându-mi-se în gât. Mulțumesc, Parker.

   M-am așezat pe scările din fața ușii, simțind că mă lasă genunchii. Am dat frâu liber lacrimilor și suspinelor, parcă reținute de prea mult timp.

— Raven? vocea sa răgușită și îndurerată îmi atrage atenția. Am înghițit în sec și m-am întors robotizat.

— Parker! rostesc și mă arunc în brațele sale. Îmi pare atât de rău! nu voiam să te supăr. Iartă-mă! suspin și îl strâng din ce în ce mai tare.

   M-a îndepărtat ușor și mi-a șters lacrimile. În ciuda privirii mele încețoșate, îi puteam vedea cearcănele proeminente și părul răvășit.

   — Nu m-ai supărat! șoptește și-mi plasează un sărut pe frunte. Du-te! continuă. Ai tăi te așteaptă. Rostește rece, dintr-o dată, și intră înapoi în casă, lăsându-mi impresia că nici nu ar fi ieșit vreodată.