După cinci ani

10

   RAVEN

   M-am încruntat și am mormăit nervoasă la auzul unor voci. Am putut simți prezența unei persoane, a unei alta decât Faylinn. Eliot, cel mai probabil. Părea foarte încântat de petrecerea de început de an. Mă întreb, Faylinn se întâlnește cu el? Par destul de apropiați, ar arăta de minune împreună. El, un roșcovan înalt, de vreun metru șaptezeci, iar ea o minionă brunetă si simpatică.

— Fay? Te-ai întors deja? întreb și îmi deschid încet ochii, încercând să-mi reglez vederea încețoșată. Mână dreaptă, pe care mă sprijineam, mi-a alunecat. Capul mi-a făcut contact cu perna moale, însă prăfuită. Am scancit și m-am ridicat înapoi.

— Cine este...mormăi, iar umbra pe care o asemănasem cu Eliot, acum câteva secunde, devine din ce în ce mai clară. Trăsăturile cunoscute ale băiatului din fața mea îmi trimiteau sute de fiori reci pe şirea spinării. Am clipit des, revelația lovindu-mă ca o palmă.

— Dumnezeule! continui și sar ca arsă, spatele meu făcând contact cu peretele dur și rece.

   După cinci ani încărcați cu durere și ură față de el, apare aici. Apare privindu-mă confuz, de parcă nu m-ar cunoaște, de parcă ar fi uitat cele făcute în trecut. Mă privește în ochi cu răceală, cu nepăsare. Aceeași privire ca cea din seara balului, atunci când încercam să-i demonstrez surorii mele că Sean nu este cine pare a fi. După cinci ani în care eu credeam că a murit în acel accident, apare în fața mea, îmbrăcat într-o jachetă neagră, o pereche de jeanși și o bluză albă, cu părul ciufulit. Pătat de rujul roșu al Faylinnei.

   Am înghițit în sec atunci când el s-a ridicat în picioare. Genunchii îmi tremurau, iar asta mă înspăimânta. Îmi era frică de el?

— Îmi poate explica și mie cineva ce naiba se întâmplă aici? Faylinn sparge tăcerea sufocantă. Îmi iau cu greu privirea de la Sean și mi-o fixez asupra ei. Eu mă simțeam trădată, dintr-un motiv sau altul. Dezamăgită. Ea...dezorientată și confuză.

— Faylinn, ne poți lăsa două minute sin...

— Nu! rostesc mai hotărâtă decât am crezut, și îl întrerup. Nu voiam să las nodul din gât să mă împiedice, nu voiam să par slabă nici în fața ei, nici în a lui.

— Fie! se întoarce în direcția mea. Privirea sa era încărcată cu venin și ură, ca și cum eu eram cea vinovată. Credeam că ești moartă, credem că ai rămas în umbra trecutului meu, însă nu, rostește și respiră accelerat. Ce? Te-ai decis să te întorci să-mi ruinezi viața? Nu ai nici o șansă. Nu regret nimic din ceea ce am făcut, nu regret ceea ce am spus, mârâie printre dinți. Pumnii îi erau încleștați pe lângă corp, încheieturile fiindu-i albe.

   S-a întors pe călcâie și a părăsit camera, iar mai apoi micul apartament, lăsând ușile să se trântească în urma sa. Am tresărit și am lăsat un țipat mut să-mi părăsească plămânii. Țipăt pe care l-am ținut în mine atâta timp, pe care l-am eliberat cu atâta ardoare. Fiecare cuvințel rostit de el era ca și o tăietură adâncă de cuțit. Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji, asemenea picurilor de sânge. Durea, însă în același timp îmi făcea plăcere să mă descarc, lucru pe care nu-l puteam face acasă. Știam că dacă părinții mei mă vor găsi plângând fără motiv, se vor întrista și ei la rândul lor. Nu merită asta, nu merită să sufere atât.

— Raven...vocea Faylinnei era moale, cu o urmă de părere de rău. S-a așezat pe pat și m-a tras în brațele ei. Liniștește-te! nu știu ce s-a întâmplat, însă promit că nu se va mai repeta! șoptește.

   Faylinn. Cum îi voi explica toate astea? Cum o voi mai privi în ochi și mă voi aștepta să aibă încredere în mine, când eu am mințit în legătură cu asta?

— Îmi...îmi pare rău! mă chinui să rostesc printre suspine.Nu trebuia să...

— Nu ești nevoită să-mi explici! rostește calm, în ciuda agitației mele.

— Am m...Am mințit! mă desprind încet din îmbrățișarea sa și o privesc, sau cel puțin încerc, lacrimile punându-mă în dificultate.

   ***

   Pășește drept, ai grijă pe unde calci, Raven! Ai grijă la acel dulap. Nu te fă de râs încă din prima zi, știu că poți!

   Pășeam atentă și-mi țineam caietele strânse la piept. Mergeam pe lângă perete, încercând să fiu cât mai ferită de ochii lumii. Părul îmi era strofocat, hainele îmi erau mototolite, iar petele roși de sub ochi refuzau să dispară. Nu sunt pregătită de acest pas, nici fizic, nici psihic. Datorită lui, prima mea zi la facultate este distrusă.

— Raven! îmi aud numele strigat printre glasurile celorlalți studenți, însă aleg să-mi continui drumul. Nu sunt singura Raven din această facultate.

— Raven! numele îmi este rostit din nou, iar eu mă opresc și arunc o privire în spate. Un băiat brunet, destul de înalt și bine clădit, se apropia cu rapiditate de mine. Cu fiecare pas făcut îi puteam distinge trăsăturile fine, asiatice.

   Până la urmă, eu sunt acea Raven pe care o căuta.

— Eu? întreb, voind să mă asigur. De unde îmi știi numele? îl privesc întrebătoare atunci când se oprește în fața mea.

— Oh, te rog! Toți știu cine e cine, mai ales dacă este vorba despre un întârziat, rostește cu un zâmbet jucăuș pe buze, făcându-mă să mă simt prost. Numele meu este Konnor, însă nu asta e important. Ai fost chemată în biroul "șefului" , iar eu am fost trimis să te anunț! spune și-mi face cu ochiul, păstrându-şi zâmbetul în tot acest timp.

— B-biroul directorului? mă bâlbâi. Am făcut ceva? Nu se poate să fiu chemată în birou încă din prima zi! agitația începe să pună încetul cu încetul stăpânire pe mine.

— Hei, eu am fost pus doar să te anunț, ridica din umeri și da să plece.

— Stai! îl opresc, iar el se întoarce pe călcâie, vizibil deranjat. Îmi puteam simți obrajii luând foc, așa că am luat o gură mare de aer. Unde este biroul său? întreb într-un final.

— Oh, da. Ce nepoliticos din partea mea! te voi însoți, spune și zâmbește ușor. Urmează-mă! am uitat că ești în primul an și că nu te-ai familiarizat, încă, cu clădirea.

   Am ales să nu spun nimic și să-l urmăresc tăcută, însă ca și răspuns i-am oferit un zâmbet strâmb. Mă simțeam rușinată din cauza aparenței mele. Mă simțeam rușinată pentru că a trebuit să fac cunoștință cu un posibil coleg, în astfel de circumstanțe. În biroul directorului din prima zi! cine ar fi crezut?

—   Konnor? Raven?!

   ***

   Îmi cer scuze pentru capitolul slab. Nu am nici o scuză, însă promit (sper) că următorul va fi mai bun.

   Îmi cer scuze, în acelaşi timp, dacă sunt diacritici lipsă sau puse aiurea. In general, pentru greșeli.