După cinci ani

2

 
   Cu cinci ani înainte

   Am scos un sunet înfundat când Aimee a tras brusc de pieptănul ce mi se încâlcise printre plete. Știu că am greșit atunci când i-am spus că-mi poate aranja ea părul, însă insistențele ei deveniseră insuportabile.

   Am aruncat o scurtă privire la ceasul digital ce pâlpâia pe noptieră. În cel puțin douăzeci de minute partenerii noștri ar trebui să ajungă.

— Aims, vom întârzia! nu mai avem timp și pentru coafura mea. Îi spun și dau să mă ridic, însă ea mă împinge înapoi pe scaun.

— Nu durează mult, nu te mai agita atât! Sean și Parks vor putea aștepta încă zece minute. E pentru o cauza nobilă, spune încet, iar eu o pot vedea zâmbind în oglindă.

   Zâmbetul ei e perfect, pe lângă al meu, care este strâmb. Coafura ei este perfectă, pe când a mea este un dezastru. Rochia de un roz-pal i se mulează perfect pe corp, punându-i în valoare formele voluminoase, iar rochia mea, ei bine, doar atârnă pe corpul meu robust și înalt.

   Privirea mi-a rămas blocată undeva într-un punct îndepărtat, eu pierdută fiind printre gânduri.

— Raven! țipă sora mea în încercarea de a-mi atrage atenția.

— Nu mai face asta! sar ca arsă. M-ai speriat, continui.

   Nici nu am observat că terminase deja. Părul îmi cădea în bucle lejere pe umeri și, spre surprinderea mea, chiar arătau bine. Mi-am trecut mâna prin ele, admirându-le.

— Aims, Rave! îl auzim pe tata strigându-ne din tocul ușii. Veniți! vrem să vă pozăm. Trebuie să ne amintim cu toții de această zi! spune și ne face cu ochiul, eu chicotind ușor.

   M-am ridicat de pe scaunul pe care am stat jumătate de oră, simțindu-mi picioarele amorțite.

   În camera slab luminată am rămas doar eu. Îmi admiram rochia, coafura și machiajul aplicat în grabă. Nu arăt atât de rău pe cât credeam, însă nu mă apropii nicidecum de frumusețea surorii mele.

— Vii? mă întreabă tata, iar eu dau aprobator din cap.

   Sute de poze ne-au fost făcute, eu pierzându-mi răbdarea pe minut ce trecea. Tata făcea diferite glume seci în încercarea de a ne face să râdem, și reușea. Mama, în schimb, stătea sprijinită de canapea şi ne privea  plictisită. Nu este foarte încântată de toată treaba cu balul.

— Haide Aimee, zâmbește! aceasta este ultima poză, promit! spune, insa ranjetul de pe fața sa spune cu totul altceva. Oftez, însă totuși afișez un zâmbet forțat. Spuneți "brânză"!

— Ok, tată, cred că ai făcut destule poze! spun și trec pe lângă el.

   Picioarele încep să mă deranjeze din cauza tocurilor, care nu sunt chiar atât de mari, iar seara nici măcar nu a început.

— Niciodată nu sunt destule poze. Spune și ne privește mândru.

   Soneria s-a făcut auzită, acum după mult timp de așteptare, Aimee tresărind.

— Nu uitați, spune mama, ne vedem la intrare la ora opt fix, vorbeşte ea pentru prima oară după cateva momente bune de tăcere.

   Aimee a rânjit, iar eu am încercat să-mi ascund zâmbetul. Nu am spus nimic, doar am aprobat amândouă printr-o simplă mișcare a capului. I-am aruncat o scurtă privire tatălui nostru. El știe.

— Este necesar să-i ducem și pe ei? îl aud pe Sean șoptindu-i întrebarea surorii mele. Și-a prins centura, Aimee urmându-i exemplul.

Centura, gândesc. Știam eu că am uitat ceva.