◇
◇ ¤ ◇
◇
Privesc tristă pe geamul din bucătărie. Îmi imaginez momentul inexistent când tu ai veni înapoi și m-ai iubi așa cum o fac și eu. Îmi doresc cu ardoare ca ziua în care te întorci să fie aici, acum. Și nu numai ea. Și tu. Mai ales tu. Să mă îmbrățișezi cum nu ai făcut-o vreodată. Să mă privești în modul acela în care multe persoane sunt privite: cu iubire. Vreau să citesc iubire în ochii tăi. Vreau să îmi spui că nu mă vei părăsi vreodată și că sunt ce ți-ai dorit. Dar nu sunt, nu am fost și nici nu mă voi putea schimba în așa fel încât să-ți fiu pe plac. Nu voi reuși niciodată să te atrag cum o fac alte persoane. Nu. Pur și simplu nu.
Liniștea prezentă în permanență în casă mă deprimă. Mă maltratează în cel mai chinuitor mod posibil. Pustietatea din casă, cu excepția motanului meu Golden, mă transformă într-o melancolică notorie. Romanele de dragoste ce le citesc îmi fac mai mult rău decât bine și simt că tot ceea ce se află în jurul meu de dărâmă. Cade. Dispare. Și rămân singură. În pustietate. În negură. În regrete. Nu regret că iubesc, ci din contră. Regret că cel iubit ești tu. Că tu nu meriți și nici nu vei merita vreodată iubire pură. Îmi pare rău că nu e altcineva în locul tău...
◇
◇ ¤ ◇
◇
CITEȘTI
De ce nu mă vrei?
Conto|finalizată| Durerea ei răsună din fiecare șoaptă si dorul din fiecare gest. Ura se deosebește în fiecare privire și regretele îi ies prin fiecare por. Fără a le da un nume, un el și o ea reprezintă o poveste, la fel ca fiecare dintre noi. Personal...
