Little black lies [Zayn Malik]

Capitolul 13

E intuneric si nu pot vedea nimic in jurul meu, insa o voce imi sopteste sa inaintez. Asta si fac deoarece simt ca sunt controlata, miscarile nu depind de mine. Vad o usa mare, de lemn care este usor crapata. Intind mana ca sa o deschid, dar un alt glas imi spune sa ma opresc deoarece nu as vrea sa stiu ce se afla dupa. Eu simt contrariul, chiar vreau sa aflu. Imping incet cu palmele si o aud scartaind ca mai apoi sa vad o fata legata de un scaun, cu capul plecat si ranita, in fata careia statea un barbat. Par sa nu ma observe, asa ca merg catre ei. Cu cat ma apropii, cu atat mai mult ma cutremur. Sangele fetei se afla in toata incaperea.

Ma trezesc tipand cu toata forta pe care o am. Respiratia imi e intrerupta, iar pielea este umeda din cauza transpiratiei. A fost doar un vis , imi spun in gand.

Brunetul sare ca ars de pe fotoliul in care motaia si se apropie de mine sa vada ce se intampla. Inca sunt speriata, totul parea atat de real. Inghit in sec de cateva ori, acele imagini inundandu-mi mintea din nou si din nou.

-Esti bine? Ma intreaba asezandu-se langa mine pe pat.

De trei zile incoace numai asta am auzit, daca sunt bine, daca am nevoie de ceva. M-am saturat pur si simplu de aceste cuvinte. Nu ma simt eu si urasc asta. Se comporta cu mine de parca as fi un copil.

-Da Zayn, sunt bine.

Ii indepartez mana pe care abia si-o asezase pe piciorul meu si ma dau jos, facandu-mi drum catre baie. Am nevoie de un dus in acest moment.

***

Baia a fost rece, dar tot atat de revigoranta. Urc repede scarile si ajung in aceeasi camera intunecata in care stau de cateva zile incoace inchisa. Da, pot spune ca ma plang intr-un fel din cauza asta. Zayn a fost foarte serios in legatura cu toata aceasta poveste. E adevarat ca pana acum nu l-am inteles din mai multe puncte de vedere, dar sunt cu mult mai confuza acum ca stiu ceea ce a facut pentru mine.

Imi scutur capul si caut in uriasul sifonier o pereche de pantaloni comozi si un tricou din cele pe care Zayn mi le-a cumparat. Ca tot veni din nou vorba de el, nu se afla in camera. Cel mai probabil e jos, dar nu i-am simtit prezenta atunci cand am iesit din baie. Profit de linistea si singuratatea din incapere asezandu-ma pe locul cu multe pernute de langa fereastra ca sa pot privi mai bine dupa-amiaza posomorata care pare a fi supusa norilor negrii. Ador genul asta de zile, ma fac sa ma simt in largul meu.

Cand ma gandesc suna atat de paranoic. De fiecare data cand adorm, am cosmaruri. Nu conteaza daca este zi sau noapte. Mereu vad o fata care e trista, speriata, ranita sau pierduta in diferite locuri si cu diferite persoane, insa niciodata nu le pot vedea chipul. Nu stiu ce ar putea sa insemne, dar atunci cand ma trezesc simt frica. Ma sperie de ceea ce ar putea fi si, totusi, curiozitatea ma inghite si ma trimite exact in locul in care mi se sopteste ca nu ar trebui sa fiu.

-Jules?

O voce masculina se aude din spatele meu, deranjandu-mi gandurile. Avand in vedere ca sunt singura persoana care se afla in camera, cred ca mi se adreseaza mie.

-Scuza-ma? Spun confuza ridicandu-mi spranceana pentru a accentua starea de uimire.

Cand ma intorc ma izbesc de un verde intens care ma priveste de parca ar fi vazut o fantoma. Nesigur acum, dar cu fizicul foarte bine conturat, imi atrage atentia. Parul castaniu, buzele subtiri si nasul usor ascutit sunt incadrate intr-o forma a fetei potrivita pentru trasaturile lui.

-Tocmai m-ai numit „Jules”? Continui eu, vazand ca nu reactioneaza in niciun fel.

Pare mult mai mirat decat eram eu acum cateva secunde. Se incrunta, brusc lundu-si privirea de pe mine aruncand-o intr-o alta parte a camerei. Ofteaza si in sfarsit isi da drumul la glas.