Tara: o viață de fugar

Fugară

  Tara rămase întinsă pe gresia rece, alunecând din starea de inconştiență în cea de luciditate. Nimeni nu avu voie să-i vină în ajutor.
Familia crezu că-şi va veni în fire dacă e lăsată singură fără mâncare şi fără asistență medicală.

În a treia zi, Tara începu să se ridice, dar o baltă de sânge închegat îi prinse părul de podea. Năucă, dar încercând să înțeleagă cele întâmplate, simți cum o cuprinde un val de greață şi de tristețe când îşi inspectă rănile. Nu şi-ar fi putut închipui niciodată că încercările ei de a-l găsi pe Dumnezeu avea să o aducă într-un asemenea hal.
  Însă acum avea un singur gând, să scape cu viață. Fiindcă niciodată nu petrecuse nici măcar o zi departe de familie, habar n-avea ce să facă, dar asta nu conta. Îşi dădu seama că trebuie să plece.

Se căzni să ajungă la dulap ca să  vadă dacă mai rămăsese ceva şi găsi singurul lucru care scăpase, o mică sacoșă, rămasă de la ultima ei călătorie în Iran. Înăuntru se aflau câteva haine, ceva bani, plus câteva bijuterii şi pașaportul. Tara se schimbă în tăcere de hainele ei murdare de sânge, schimonodindu-se de durere la fiecare mișcare.

  Când termină, stătu în mijlocul încăperii şi aruncă o ultimă privire în jur. Ştia că, dacă pleacă, nu se va mai putea întoarce niciodată acasă. În cultura ei, fuga de acasă era considerată aproape la fel de gravă ca faptul de a fi creștin şi ştia că familia ei nu va putea accepta niciodată această umilință. De această dată, dacă ar prinde-o, ar ucide-o fără îndoială.

Cu sufletul împovărat, se strecură afară pe fereastra dormitorului, şi îşi croi drum atent spre autogară. Tara era mâhnită, nedumerită şi cu inima frântă, iar singurul lucru care îi dădea putere era teama de ceea ce i-ar putea face tatăl sau fratele ei dacă ar găsi-o - şi foamea sufletului de o cunoaștere mai profundă a Dumnezeului creștin.

Când ajunse la autogară, îşi cumpără un bilet dus spre un oraș aflat la câteva ore depărtare, un loc pe care îl cunoştea vag. Fusese acolo de câteva ori cu familia şi plănuia să-şi găsească adăpost într-o biserică pe care o văzuse acolo. De bună seamă că orice creştin de acolo o va ajuta, gândi ea.

Călătoria cu autobuzul fu lungă şi oamenii se uitau la adolescenta plină cu sânge şi şuşoteau între ei. Ca fată drăguță provenind dintr-o familie importantă, Tara se făcu mică de rușine, ştiind la ce se gândeau tovarășii ei de călătorie.
Era o experiență nouă pentru ea şi singura ei nădejde era că drumul în căutarea lui Dumnezeu merita osteneala de a renunța la tot.
Încercând să evite privirile iscoditoare din jurul ei, spera, în acelaşi timp, ca aceşti străini să nu o dea pe mâinile poliției. Femeile din țara ei se bucură de puține drepturi şi sunt rareori văzute în public fără să fie însoțite de un bărbat din familia lor.

Când autobuzul ajunse, în sfârşit, la destinația aleasă, Tara se grăbi să coboare şi încercă să se amestece în mulțime, lucru nu foarte uşor în starea în care se găsea, plină de vânătăi şi de sânge, dar se gândi că, de îndată ce va ajunge la biserică, se va putea spăla.

Când ajunse la biserică, fu întâmpinată de un membru din Armata Salvării ce stătea la usă. În mod surprinzător, bărbatul încercă să o convingă pe Tara să nu caute ajutor acolo.

- Dacă aş fi în locul dumitale, nu mi-aş dori să rămân singură cu conducătorul acestei biserici. Circulă anumite zvonuri, spuse el.

Tara era mai-mai să izbucnească în lacrimi.
- Ce e asta? întrebă ea. Credeam că creștinii sunt creștini şi acum îmi spuneți că biserica aceasta nu îmi e de folos? Pentru asta am plecat eu de acasă?
- Vino la mine acasă, îi spuse omul cu bunătate. Eu te pot ajuta şi te pot proteja.

Deși Tara avea mari îndoieli cu privire la ideea de a merge acasă la acel bărbat, i se păru că nu are de ales. Reticentă, merse cu el.

Se dovedi că omul avea soție şi doi fii şi toți din familie o tratară cu bunăvoință - cam două săptămâni. Apoi începură să circule zvonuri în familie; soția presupuse că poate soțul ei doreşte să aibă o aventură cu tânăra lor musafiră. În cele din urmă Tara nu mai putu suporta tensiunea; îl rugă pe acel bărbat s-o ducă în altă parte.

- Trebuie să ştii pe cineva într-un alt oraș care m-ar putea ajuta, îl impoloră ea. Du-mă acolo, te rog, şi o să-mi caut un loc de muncă. Mulțumesc pentru ajutor, dar nu vreau să fiu pricina altor necazuri în familia ta.

- Cunosc, într-adevăr, un om care te-ar putea ajuta. De fapt, provine din orașul tău natal, spuse bărbatul din Armata Salvării.

Tara fu cuprinsă de teama când îi auzi cuvintele.

- Nu cred că e o idee bună, spuse ea. Te rog, tatăl meu nu ştie unde sunt şi nu vreau să afle. Te rog, nu-mi face una ca asta.

- Nu te îngrijora, o liniști el. Îl cunosc pe acest om. O să te ajute.