Unchiul renegat

739 90 24
                                    

  Cum opțiunile i se împuținau rapid, Tara se învoi să se întâlnească cu acel om. Dar de cum îl văzu, așteptând în locul prestabilit, aproape că leșină.

- E tatăl meu! M-ai păcălit! strigă ea.

- Nu, nu e tatăl tău. Jur, spuse bărbatul. Du-te să-l cunoști.

Spre marea ei uimire, Tara descoperi că bărbatul era, de fapt, un unchi pe care nu-l cunoscuse niciodată, un om ce semăna izbitor cu tatăl ei.
- De ce tata nu ne-a spus niciodată de dumneata? Îl întrebă Tara.
- Am devenit creştin în 1952, înainte să intre în vigoare legea Şaria, îi explică unchiul, referindu-se la adaptarea de către guvern a codului islamic. Pe atunci era legal să te converteşti, dar din punct de vedere social, lucrul acesta era inacceptabil. Tatăl tău m-a renegat. De atunci, lucrez aici ca pastor. Acum înțeleg că Dumnezeu te-a trimis în locul acesta. Nu te ingrijora. Voi avea eu grijă de tine; poți deveni fiica mea.

Tara fu cuprinsă de un sentiment de ușurare, începu să simta un licăr de nădejde înfiripindu-se înlăuntrul ei; poate va reuși să se stabilească acolo, să-şi găsească un loc de muncă şi să-şi continue şcoala.

Curând, descoperi că unchiul ei era un om bun la suflet şi generos, şi ajunse în scurt timp să-l îndrăgească şi să-l admire.
El petrecea mult timp discutând cu Tara despre creștinism şi îi răspunse la toate întrebările. Îi explică până şi semnificația cuvântului Emanuel ("Dumnezeu este cu noi" Isaia 7:14).

Dupa două luni de trai în casa unchiului ei, studiind împreună cu acesta, Tara simți că are o înțelegere solidă despre Hristos şi în cele din urmă se rugă, cerându-i lui Dumnezeu să-i ierte toate păcatele, predându-şi întreaga inimă Lui.
   Goana după Dumnezeu îşi găsi răsplata, dar încercările erau doar la început...

Necazul reîncepu când, într-o zi, unchiul Tarei primi vizita unui văr care avu impresia că o recunoaşte.
- O, nu, îl liniști unchiul. E doar o prietenă care a venit în vizită pentru o vreme.
Dar vărul nu se lăsă convins şi când se întoarse acasă, îl sună pe tatăl ei şi îi spuse de fata care stă la vărul lui, despre care bănuia că este Tara.

După numai câteva zile, Tara trebăluia prin bucătăria unchiului, când auzi păşi grăbiți venind dinspre camera din față. Tara merse într-acolo şi aproape că se ciocni de unchiul ei, care se năpusti în bucătărie, dând din mâini disperat:
- E tatăl tau! Vine. Trebuie să pleci - chiar acum! Pleacă! Du-te la ferma prietenilor mei din afara orașului, cea de care ți-am povestit. Uite câțiva bani; acum fugi! Şi nu-ți face griji. Nu-i voi spune nimic tatălui tău. Voi veni la tine peste câteva zile.

Tatăl şi fratele Tarei erau chiar pe pragul de la intrare, când ea ieşi pe uşa din spate. Nu avu timp să se gândească, ci numai să fugă. Adrenalina pură o făcu să plece şi să  alerge cât putu de tare. Scotoci în buzunar ca sa găsească adresa pe care unchiul ei îi ceruse s-o țină la ea tot timpul, în caz că avea să se întâmple aşa ceva. Gâfâind şi plină de durere, Tara ajunse în sfârşit pe strada principală şi încetini ritmul, mergând energic. În partea aceea aglomerată a orașului nu dorea să dea de bănuit.

  După ce opri un taxi, se ghemui în scaun şi închise ochii. Nu-i venea să creadă că iar este fugară, după numai două luni scurte petrecute cu unchiul regăsit. Însă chiar dacă iureșul de adrenalină, ce năvăli din cauză că trebuia să alerge atât de repede, îi făcu inima să zvâcnească sălbatic în piept, Tara simți o senzație ciudată de liniște furişăndu-se înlăuntrul ei. Înălță o rugăciune în gând pentru tatăl şi fratele ei şi se rugă să nu-i pricinuiască unchiului un necaz prea mare.

Tara stătu la fermă zece zile, până când lucrurile se potoliră în oraș. În cele din urmă, unchiul veni să o vadă, iar Tara fu nerăbdătoare să se întoarcă cu el acasă. Numai că, văzând expresia de pe chipul lui, fu descumpănită.
- Ce s-a întâmplat, unchiule? întrebă ea.
- Tara, tu ştii cât de mult m-am bucurat să te am în aceste două luni, începu el, nescăpând-o o clipită din ochi. M-am simțit de parcă Dumnezeu mi-a dăruit fiica după care am tânjit mereu - atât în trup, cât şi spirit. Dar nu te poți întoarce cu mine acasă. E prea periculos. Îmi pare rău că eu trebuie să fiu cel care îți spune asta, dar tatăl tău a spus că trebuie să mori. A susținut că e o chestiune de onoare pentru el şi familia lui.

Tara înțelese că unchiul spune adevărul. Ştia că tatăl şi fratele ei nu vor înceta niciodată să o caute - şi nu se îndoia de ce se va întâmpla dacă vreodată aveau s-o prindă.
  Simți cum o durere năpraznică încearcă să-i întunece mintea, dar tristețea din ochii unchiului îi copleşi sufletul, ajutând-o să-şi mute atenția de la ea însăși la el şi la nefericirea lui.

- Unchiule, te rog să nu-ți pară rău, spuse ea, strangându-i mâna. Eu sunt cea căreia trebuie să-i pară rău pentru că ți-am provocat atâta necaz. Îi  sunt atât de recunoscătoare lui Dumnezeu că m-a condus la tine. Mi-ai oferit răspunsurile pe care le căutam, iar acum am pacea pe care nu am simțit-o înainte. Nu mă voi putea revanșa niciodată pentru asta.

Despărțirea fu dureroasă, deoarece Tara se pregătea să fie trimisă din nou spre un alt cămin. Unchiul ei aranjase să locuiască la o familie pe care o cunoştea, într-un oraș îndepărtat.
  Când se despărțiră, încercă să-şi ascundă îngrijorarea de unchiul ei.
  Dar în sinea ei se întreba dacă va înceta vreodată să fie fugară...

Tara: o viață de fugar Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum