Tara: o viață de fugar

Trădată din nou

 
  Tara lăsă în urmă provocările Pakistanului, pentru a fi aruncată într-o nouă serie de încercări. Era scutită, deocamdată, de urmărirea familiei, însă trebuia să fie atentă să nu-şi divulge identitatea. Chiar şi într-o altă țară, exista riscul constant de a fi arestată de poliția islamică şi extrădată înapoi în Pakistan. Şi dacă avea să fie vreodată retrimisă în Pakistan, avea să fie direct predată în mâinile tatălui. Soarta avea să-i fie pecetluită.

Tara se confruntă şi cu o altă provocare. În lumea musulmană, se presupune că femeile se căsătoresc până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Dacă nu, sunt considerate prostituate şi de regulă sunt arestate, reeducate şi desemnate pentru căsătorii aranjate.

Tara nu avea nici cea mai mică dorință să se căsătorească, cel puțin nu câtă vreme viața îi era într-o aşa mare dezordine şi în mod sigur nu-şi dorea o căsătorie aranjată de oficialitățile islamice. Şi peste toate astea, acum era lipsită de sprijinul familiei adoptive şi avea viză numai pe trei luni.

Îşi dădu repede seama că rămânând cu gândul la realitatea situației sale nu va face decât să-şi distrugă speranța pe care o mai păstra. Am pierdut tot, îşi spunea ea, dar L-am găsit pe Dumnezeu - o pierdere minoră pentru aşa o descoperire atât de măreață, Emanuel - Dumnezeu este cu mine. La urma urmelor, cine poate fi împotriva mea? Am câștigat mai mult decât aş putea pierde vreodată. Emanuel. Dumnezeu să fie cu mine.
Aceasta deveni rugăciunea ei, o rugăciune care, de multe ori, o duse până în iad şi înapoi...

Rubin aranjase să primească un loc de muncă cu normă redusă ca secretară a bisericii din noua ei țară, dar serviciul abia dacă îi asigura banii necesari să-şi plătească mâncarea, nemaipunând la socoteală chiria. Mai lucra cu normă redusă ca bucătăreasă  pentru soția pastorului, care mai mult vorbea despre bijuterii şi despre modă decât despre Hristos.

Tara începu să se întrebe dacă aceasta era credința pentru care îşi risca ea viața şi deveni din nou neliniștită. Se trezi acum că se luptă cu depresia, în timp ce sufletul îi era cuprins de deznădejde.

În cele din urmă, îşi găsi un alt serviciu la un creator de modă şi fu eligibilă pentru a depune cerere pentru un permis de şedere de trei ani.  O problemă era rezolvată, dar alta şi mai mare era pe drum.

Odată cu asigurarea permisului de şedere în noua țară, Tara începu să se ofere ca voluntar în evanghelizările organizate de biserică. Să-şi facă noi prieteni era uşor pentru ea, dar să ştie în cine putea avea încredere se dovedi a fi puțin mai dificil.

Deşi Tara nu-şi dădu seama pe atunci, unul din noii ei prieteni era un bărbat care lucra pentru o revistă creştină pakistaneză. Din relațiile pe care le avea în Pakistan, el ştia că Tara nu este cine pretinde a fi. Dorind să "obțină povestea ei", într-o zi, o abordă după biserică.

- Tara, ştiu că trebuie să-ți fie foarte greu aici, într-o țară străină, cu o limbă nouă şi fără familie, spuse el. Ce-ar fi să vii la noi acasă la o părtăşie şi la o masă caldă? Vrem să te ajutăm.

Tara fu de acord. Ar fi frumos să-mi fac prieteni noi, îşi spuse ea.

La primele lor întâlniri, reporterul se ținu de cuvânt. O invită pe Tara şi pe alți creştini de vârsta ei la el acasă pentru a petrece o după-amiază la masă şi în părtăşie.
Cu toate acestea, cu fiecare vizită, reporterul începu să-i pună Tarei tot mai multe întrebări - întrebări corecte - despre trecutul ei.

- Te rog, prefer să nu vorbesc despre mine, răspunse ea politicos, nedorind să-şi ofenseze noul prieten. La următoarea lui invitație, Tara îl refuză.

Nefiind gata să renunțe atât de uşor, reporterul o sună a doua zi.

- Tara, ştiu că întâmpini greutăți financiare aici, iar prietenii mei şi cu mine chiar dorim să te ajutăm, îi spuse el. Te rog, vino şi împărtăşeşte-ne mărturia ta, iar noi vom strânge bani pentru tine. Suntem prietenii tăi. Poți avea încredere în noi.

Tara se învoi fără prea mare tragere de inimă. În acel moment, singurii creştini care într-adevăr cunoșteau întreaga ei poveste erau cei din familia adoptivă din Pakistan. Fusese foarte atentă să nu lase pe nimeni să afle cine este. Tăinuirea identității repreznta pentru ea o chestiune de viață şi de moarte.

Trecu o lună şi Tara dăduse câteva interviuri şi altor reporteri. De fiecare dată, cei care o intervievau îi arătau compasiune şi promiteau să facă tot ce le stă în putință ca s-o ajute. Mai trecu o lună, cu şi mai multe interviuri şi mai multe lacrimi, dar tot fără bani. Tara începu să se întrebe ce se întâmplă.

În cele din urmă, într-o zi, primi un telefon de la o doamnă care întrebă  câți bani primește lunar de la bancă.

- Despre ce vorbiți? Eu nu am un cont bancar. Şi cu siguranță banca nu mi-a trimis niciun ban. De ce ar face o bancă una ca asta? întrebă Tara pe femeie.

- O, înseamnă că e o greșeală, spuse femeia. Lumea trimite bani în acest cont, crezând că sunt pentru tine. Din câte înțeleg eu, s-a strâns o sumă destul de mare.

Tara fusese folosită; femeia aceea îi confirmase îngrozitorul adevăr. Se pusese la cale o afacere şi alții profitau de pe urma mărturiei ei. Curând după aceea văzu revista. Articolul de pe prima pagină prezenta o adolescentă musulmană care îl găsise în mod miraculos pe Hristos şi fugea de propria ei familie care îi dorea moartea. Articolul conținea numele ei! Tara nu-şi putea crede ochilor.

- Cum se poate aşa ceva? icni ea. Dar, şi mai important, era îngrijorată: cum îmi voi împiedica familia să mă găsească?

Tara era la capătul răbdării. Se întreba cât mai poate suporta din această înșelăciune şi vicleșug, când un alt om din biserică o abordă în timp ce pleca de la serviciul de duminică dimineață. Era aceeaşi poveste:
- Împărtăşeşte-ne mărturia ta, şi vom strânge bani ca să te ajutăm.
Dar acest om îi adresă o rugăminte care bătea altundeva. Îi spuse că era de părere că era foarte frumoasă şi că presupune că se simte singură.

Atât i-a fost.

Tara îşi trase mâna în spate şi îl plezni pe bărbat peste față.

- Ai soție şi copii, îl mustră ea cu asprime. Eşti creștin! Cum poți trăi în halul ăsta?

Bărbatul fu luat prin surprindere de gestul agresiv al Tarei. Îşi puse palma pe obrazul ce acum se înroşea şi mormăi:
- O să plătești pentru asta.

Nu îndrăzni să facă o scenă mai mare, fiindcă pe stradă, nu departe de ei, se aflau oameni.

- Foarte bine, replică Tara, clocotind încă din cauza propunerii bărbatului. Să-mi spui cât am de plătit şi voi plăti. Dar nu te apropia de mine!

Singura problemă era că nu la bani se gândea el.

Trei nopți mai târziu o cărămidă sparse geamul micului ei apartament. Tara auzi bărbați țipând jos pe stradă, dar nu-şi  dădu seama ce spun, deoarece vorbeau o arabă stricată pe care nu o putu înțelege. Se uită pe furiş pe după perdea, timp în care oamenii luară mai multe pietre de pe stradă.
Le azvârliră din nou la fereastra ei, spărgând toată sticla care mai rămăsese pe ramă.

Acum reuşi să distingă câteva din cuvintele pe care le spuneau:

"musulmană... acum creştină!... o apostată! Poliția! Chemați politia..."

Trase din nou cu ochiul de după perdea tocmai la timp pentru a vedea cum bărbații sar în taxiuri şi pornesc în trombă. Pe doi dintre ei îi recunoscuse. Erau prieteni cu bărbatul pe care îl pălmuise.

Tara se rugă ca amenințările lor de a chema poliția să fie numai o cacealma, o tentativă de a o speria. Ei bine, dacă era o cacealma, funcționa. Era speriată.

Dar nu era o cacealma.

Câteva ore mai târziu, poliția sosi la uşă, întrebând-o ce se întâmplase.
O duseră pe Tara la secția de poliție.