Memoriile unui pescar

D O I

Vântul cânta acum unul dintre cântecele mele preferate. Îmi mângâia pleoapele,dându-le câte un fior, parcă amintindu-le să se deschidă din nou. Nu îmi uită nici barba-mi sură, pe care o făcea să danseze de colo colo, pieptănând-o în adierea verii.

Ţineam undiţa în mâna, meditând asupra a tot ce mă înconjura. Brusc, îmi distrase atenţia un fluturaş galben, ce poposi în vârful undiţei, leganandu-şi aripile tandru şi delicat.

Adam îl privi şi el fără să spună nimic. Îl admira la fel cum o făceam şi eu, analizandu-i aripile plapande şi fine, ce la prima vedere erau făcute din mătase.

În cele din urmă, fluturaşul îşi lua zborul, sub privirile uimite ale amândurora.

―A mai plecat un om, am spus, îndreptându-mi undiţa.

―Poftim? Întreba Adam, cu vocea mică.

―Întocmai, fiule. Fluturaşul acela era un om ca toţi ceilalţi.

Băiatul îşi îndrepta privirea în direcţia mea, adăugând buimac:

―Ce vrei să spui, pescare?

―Ei bine, hai să ne imaginăm că şi undiţa mea este un om. Fluturaşul este cel care s-a aşezat în vârful undiţei, a stat puţin, după care ce a făcut?

Întrebarea mea nu îi dădu mult de gândit copilului, care răspunse numaidecât.

―A plecat...

―Vezi? El îi reprezintă pe cei ce intră în viaţa ta, ca mai apoi, după scurt timp, să plece.

Copilul îşi îndrepta privirea în jos, în semn că înţelesese mesajul meu.

―Fluturaşul nu a stat mult. I-a fost de ajuns să se bucure de razele soarelui ce atingeau undiţa, ca mai apoi, când acestea au dispărut, să plece şi el. Nu a lăsat undiţa să fie mângâiată de soare. S-a aşezat el, luând căldură şi tandreţe, bucurându-se mai apoi de binele primit, iar în cele din urmă a plecat.

A urmat o pauză destul de lungă, timp în care razele solare s-au aşezat din nou la loc, pe undiţa.

―Soarele, este Dumnezeu. El îşi îndreaptă razele asupra undiţei. Razele sunt oamenii care nu pleacă niciodată, şi vor fi mereu acolo să-ţi aline orice necaz. Găseşti vre-o asemănare între cele două categorii? L-am întrebat eu, aşteptând să primesc un răspuns numaidecât.

Adam dădu din umeri, neştiutor.

―Culoarea, râsem eu, făcându-l şi pe copil să surâdă. Fluturaşul era galben, culoarea luminii. Razele în sine sunt lumina.

Trasem aer în piept, ca mai apoi să pot continua:

―Aşa suntem şi noi, oamenii. Ne asemănăm prin faptul că suntem umani, la fel cum fluturele şi razele se aseamănă prin culoare. Însă nu suntem la fel. Unii ne intră în viaţă pentru o perioada scurtă, ca mai apoi sa plece nepasator, la el cum au venit. Oamenii luminaţi, sunt cei ce vin odată, şi nu mai pleacă, fiule.

―Tu eşti o rază? Mă întrebă el, în glas citindu-i-se curiozitatea.

―Nu tinere, eu sunt altă categorie. Eu sunt umbra.

Adam îşi prinse genunchii la piept, aşteptând ca eu să continui.

―Eu nu am nevoie de fluturi, am nevoie numai de Dumnezeu. Trăiesc doar în prezenţa luminii. Atunci când lumina dispare, dispar şi eu.

―Şi eu, pescare? Eu ce sunt?

―Tu eşti lumina prin care trăiesc eu, copile. Cândva, vei fi şi tu o umbră.