Memoriile unui pescar

S A S E

Vântul începea să fie cât mai stăpân pe pământ. Frunzele uscate, erau legănate de colo colo, într-un dans pictat în culorile cărămizii ale toamnei. Nu ştiam când aveau să cadă primii fulgi de nea, însă aveam un vag sentiment că îşi vor face apariţia în curând. Adam venise devreme la mine, întinzându-mi ceva ce părea a fi învelit într-un batic. Probabil observase reacţia de pe chipul meu, căci îmi zâmbi înapoi larg, cu o căldură aparte. Băiatul se gândi chiar şi azi la mine, dăruindu-mi o pereche de mănuşi groase, tricotate manual.

― Băiete, începusem eu sa îngân, privindu-l cu o oarecare reţinere.

― Mi le-a făcut mama săptămâna asta, mă opri el. Îi voi spune că îmi sunt mari, şi îmi va face altele, nu-ţi fă griji. Dar te rog, poartă-le!

Îi dăruisem un zâmbet sincer, mulţumindu-i şi trăgându-mi mănuşile până la baza încheieturilor.

― Sunt atât de calde, ingansem eu, facandu-i loc băiatului lângă mine.

El ofta lung, zâmbindu-mi de data acceasta trist. Se aşeza în dreptul meu, trăgându-şi mai apoi genunchii la piept, şi privind înainte posomorât.

―Sunt atât de singur, pescare...

Nu-şi schimă privirea, ci continuă să analizeze balta scăldată în umbre mohorâte. Se holba mult, inexpresiv,nelăsându-mă să-mi dau seama ce anume îl macină. Avea umerii plecaţi, părul năvălindu-i pe frunte dezordonat, astfel căpătând un aer şi mai deprimat.

Aruncasem undiţa în apă, apucând- o bine cu ambele mâini, după care mă adresasem încet şi rar:

― Ce vrei să spui, băiete?

― Sunt singur. Mă simt singur. La şcoală stau în banca toată ziua, fără să am pe cineva lângă mine. Uneori nu simt iubire din partea nimănui, si de asta sunt trist.

― Vezi tu, uneori e mult mai bine să fi singur. Nu vei fi astfel toată viaţa, însă probabil acum nu e momentul să ai pe cineva lângă ţine.

―Dar eu nu vreau decât un prieten. Să pot vorbi cu cineva, să împărţim curiozităţi.

Trase aer în piept, după care expirase, scoţând un pufăit lung.

― Tu sigur mă înţelegi cel mai bine, îngână cu ochii aprinşi de tristeţe. Tu eşti singur mereu.

― Oho! Exclamasem eu râzând. Ţi se pare că sunt trist fiind singur toată ziua? Nu băiete. După cum vezi, tu încă mă mai vizitezi. Nu am nevoie de nimic mai mult. Până să te întâlnesc, eram singur toată ziua. Dar aşteptând, trecând o perioada de timp, te-am cunoscut pe tine la momentul oportun. Nu trebuie să grăbeşti lucrurile, ele vor veni atunci când sunt scrise să vină.

― Da, răspunse el mecanic.

― Tot ce trebuie să faci, este să îţi iubeşti semenii şi să nu aştepţi nimic în schimb. Dumnezeu îi iubeşte pe toţi în egală măsură, dar e tot singur. El nu ne iubeşte pentru că aşteaptă să îl iubim înapoi. Nu te iubeşte nici pe tine  şi nici pe mine pe interes. Ne iubeşte căci doreşte să îi simţim compasiunea, şi să o emanăm şi noi în jur. Vrea să îi luăm exemplul, şi să devenim ca el. Chiar dacă te simţi singur, nu-i fă şi pe ceilalţi să se simtă la fel. Iubeşte-l pe cel ce merită, şi învaţă-l să iubească şi el la rândul sau. În felul acesta fiule, nu vei fi singur niciodată. Vei avea mereu pe cineva lângă tine, şi te vei simţi împlinit.

― Dar tu eşti singur, în pustietate. Cu cine îţi împarţi iubirea?

Întrebarea veni ca un fulger, făcându-mă să mă las purtat de gânduri.

― Eu îi iubesc pe ceilalţi de pe margine. Fac asta tocmai pentru a nu le vedea greşelile de zi cu zi, căci astfel probabil nu i-aş mai iubi.

― Refuzi să vezi greşelile altora?

― Întocmai băiete! Refuz să îmi îmbolnăvesc sufletul cu ceea ce pot vedea ochii.