Memoriile unui pescar

O P T

― Cum mai eşti, fiule? îl întrebasem pe Adam, suflându-mi puţin aer cald în pumni.

Băiatul nu-şi ridică privirea din pământ şi răspunse abia după două minute lungi de aşteptare:

― Cum să fiu, şuieră el printre dinţi. Sunt bine, ca întodeauna.

O ezitare în glasul sau îmi alertă imediat urechile, astfel ştiam ce aveam de spus.

― E nemaipomenit atunci. Însă nu suntem bine în fiecare zi, raspunsem eu cu o voce umilă.

― Poate ajunge doar să vrem să fim bine, murmurase el intr-un târziu, fără a emana vre-o emoţie.

Aveam o vagă bănuiala că tânărul suferea o anumită schimbare în interiorul sau. Ştiam asta darotita stări lui de spirit şi a modului in care ducea conversaţia. Cu toate astea, îmi păstrasem calmul, reuşind sa il fac să-mi vorbească.

Nu era foarte binedispus, însă nu mă ignora total. Apreciam faptul că venise la mine chiar şi într-o stare mai puţin bună, fapt pentru care era vizibil că avea nevoie de ajutor. Îl lăsasem liniştit minute în şir, parcă silindu-l să îşi aleagă cuvintele pentru a-mi da voie sa il ajut. Cu toate acestea, tăcerea mă macina, fără să-mi dea pace. Aşa că începusem, pe un ton silenţios:

―Fiule, simt o oarecare răcire a ta. Dacă nu vorbesti cu mine despre asta, atunci cu cine?

Băiatul ridică din umeri, trăgând puternic aer în piept, după care închise ochii.

― Am crezut că fiind singur, îmi va fi mai bine, răspunse el meditativ, ridicandu-şi privirea pentru prima oară.

― Să ştii că ai crezut bine. Atunci când te simţi mult prea afectat de problemele din jur, este de preferabl să îi fereşti pe ceilalţi de ele, pentru a nu-i încarca. Asta doar dacă simţi că astfel este mai bine. Ceea ce greşeşti tu în schimb, este faptul că te închizi tuturor, fără a încerca să te laşi ajutat măcar de o persoană.

― Probabil nu are cine să mă ajute, comenta el direct, intrerupandu-mi ideea.

― Ohio! Rasem eu destul de tare. Cu toţii îl avem pe acel cineva care ne luminează calea cu o vorba sau un sfat. De obicei este soţul sau soţia, cel mai bun prieten, sau chiar unul dintre părinţi. Te închizi în faţa celor cărora crezi că i-ai putea afecta, dar te deschizi pentru cei carora le faci un bine astfel.

Adam nu zise nimic, lăsându-mă să îi aud numai respiraţia sacadată.

― Eşti rece precum iarna. Şi iarna mai bate soarele, fiule. De ce nu îi laşi razele să-ţi încălzească sufletul?

Linişte din nou. Şi din nou. Şi din nou. Şi din nou.

― Noi suntem două anotimpuri, îmi pare rău de asta. Gerul din tine e posibil să îmi îngheţe trandafirii din grădina sufletului meu.

― Vrei să spui că o să te distrug?

Vocea sa puerilă se auzi precum un glonţ. Părea speriat, însă reusea totuşi să se controleze.

― Suntem diferiţi, e şi normal acest lucru. Vara şi iarna sunt dusmani pe viaţă, nu pot trăi în pace una în prezenţa celeilalte. Dar dacă alegi să fi iarna, cu tot cu gerul ei, vei rămâne singur, la fel ca şi ea. Vezi tu, eu sunt vara, eman căldură şi mi-e bine. Primăvara şi toamna îmi sunt alături de fiecare dată. Nu sunt singur.

Băiatul îmi cauta ochii cu privirea, făcându-mă să văd în ea o disperare de nedescris.

―Eu sunt cel singur, ofta el pe un ton lung.

― Fă să fie vara, fiule.

― Cum?

― Lasă-mă să-ţi alung gerul din suflet şi o să iasă soarele.