Memoriile unui pescar

U N S P R E Z E C E

Căutam cu privirea un fir uscat de iarbă. Cu toate că verdeața dispăruse, îmi doream să simt viața naturii printre degete. Îl rupsem cu mare atenție, ca mai apoi să îl pot admira în liniște preț de câteva minute.

Adam era și el present, purtat de gânduri, fără a grăi mare lucru. Uneori, liniștea era cea care mă conecta la mintea băiatului, lăsându-mă să îi ghicesc chiar și cele mai ascunse gânduri, citindu-i chipul și analizându-i în detaliu gesturile. Era o adevărată distractie!

― De ce rănești natura? Șopti băiatul, uitându-se către mine.

― Ce vrei să spui, tinere?

Se uită lung la firul de iarbă din mâna mea, ochii aproape strălucindu-i de manie, o manie pe care nu mi-o puteam explica.

― Tocmai ce ai rupt un fir de iarbă! Exclamă el, uimandu-mă de-a dreptul. E ca și cum iei o bucățică din natură, o descompui, continuă el grăbit.

Ii înțelegeam vorbele, însă mulți nu ar fi fost în stare să o facă. Majoritatea l-ar fi considerat un flăcău dus cu pluta, sărac, ce se chinuie să vadă măreția în fiecare lucru minuscul. Adam ajunsese în stadiul în care chiar și cel mai neînsemnat lucru prindea aripi, ajungând să zboare.

― Imi era dor să simt natura printre degete, am mărturisit scurt, plecându-mi capul în semn de iertare. Dar nu am rănit natura.

― Normal că ai rănit-o! îmi tăiase vorba numaidecât, apărându-și părerea cum nu o mai făcuse niciodată.

Trasem aer în piept, inspirând și pregătindu-mă să îl lămuresc pe sărmanul copil.

― Imagineaza-ți că acest fir de iarbă este o persoană dragă ție, începusem eu, însă vocea copilului îmi răsună imediat în urechi.

― Mama!

Zambisem imediat, conștient de iubirea infinită pe care i-o purta acelei fiiinte. Era probabil singura persoană ce îi putea întoarce viața pe dos și în același timp să o refacala loc.

― Intocmai. Firul acesta este mama ta. Ce faci atunci ea pleacă la servici zile bune, iar ție îți este dor de ea?

Baiatul tăcu de data aceasta, lăsându-mă să continui pe același ton linistit:

― Imbratisezi ceva ce îi poartă mirosul. Ceva ce îi aparține. Toamna va pleca în curând, iar peste firele acestea de iarbă se vor așeza fulgi de nea, construind o barieră între mine și sol. Acum, nu am făcut decât să îmbrățișez o buucatica din natură, fiindcă îmi este dor de ea.

Urmasera clipe de liniște, scăldate în gândurile amandurora.

― Ei bine, vezi tu...mama ta este toamna. Ea pleacă o perioada, ca mai apoi să se întoarcă, căci este o parte din tine. Firul acesta este garanția că toamna nu mă va părăsi niciodată și că ne vom revedea curand.

―Deci oameni sunt asemenea unor fire de iarbă? Mă întreba el, în ton citindu-i-se curiozitatea.

― Ehe, băiete! Firele sunt promisiunile unei persoane. Toamna, este omul meu drag. Acum, că i-am rupt un firicel de iarbă, nu am făcut decât să mă țin strâns de promisiunea că va veni inapoi.

― Dar...o să putrezească, toată iarba putrezește atunci când e ruptă. Tot nu vei rămâne cu nimic.

― Gresesti, fiule! Persoana de la care ai smuls firicelul îi va simți lipsa, și va ști că doar la tine îl poate găsi. Va veni, și nu ți-l va cere înapoi, căci acesta nu are valoare materială. Îți va dărui altul în schimb, drept răsplată că ai așteptat-o.

― Ce vrei să spui? suspină el, vizibil buimăcit de conversatie.

― Cand simți că o parte din tine lipsește, nu fugi să o cauți! Întoarce-te la cel care ști că a luat-o, căci o singură persoană are puterea să te completeze.