Memoriile unui pescar

N O U A

Încercam să respir cât mai uşor, trăgând aer în piept la fiecare două secunde. Aburii nu încetau să îmi iasă pe nări, dându-mi de înţeles că se răcise de-a binelea. Eram abia la începutul lui noiembrie, însă de ceva vreme aveam un vag sentiment că iarna se grăbeşte mai tare ca niciodată. Balta nu îngheţase încă, însă un abur gros se ridica deasupra ei, dându-i un aspect cutremurător. Şedeam ca de obicei la marginea sa, de data aceasta o pătură mă ajuta să îmi încălzesc spatele obosit. Nu era nici o urmă de viaţă, cu excepţia mea, care desigur că nu mai aveam prea mult timp la dispoziţie. Viaţa omului este un clişeu. Se naşte,trăieşte şi moare. Nici unul nu e mai special decât celălalt, fiindcă toţi sfârşim la fel. Contează însă ce realizăm până în momentul plecării noastre. Nu am o vila mare cu care să mă pot mândri unde voi ajunge, însă în schimb am liniştea pe care mi-a întipărit-o în suflet acest loc minunat. Nu am bani cu care să îmi cumpăr un bilet spre rai, însă am dobândit o bursă ca premiu a faptelor mele, de care sper să beneficiez. Nu am ceasuri şi costume extravagante. Am în schimb o pătură ce m-a ferit de frig în cele mai cumplite nopţi. Nu am iubirea falsă a unei persoane, o am pe cea adevărată a lui Dumnezeu. Cu toate acestea voi pleca în momentul în care îmi voi da ultima suflare. Voi avea mâinile goale, pline cu pământ rece şi dur, ce-mi va fi fin în palmele mult muncite.

Sunt mai mult ca sigur că nu voi fi singur nici acolo unde voi ajunge. Ţin să cred că voi putea dormi la malul altei bălţi, reuşind să mă simt acasă. Le voi povesti tuturor despre viaţa mea anterioară, monotonă la prima vedere, dar zbuciumată în momentul în care pătrunzi în cele mai umbrite colţuri.

Cineva m-a întrebat odată:

― De ce nu vrei să te schimbi? I-am răspuns numaidecât întrebării, spunându-i încet şi apăsat:

― De ce să mă schimb, omule? Poate aş face-o dacă aş putea, însă omul nu se schimbă.

Acel cineva rămase mirat câteva secunde, probabil încercând să îşi găsească cuvintele pentru a mă contrazice. Şi exact asta făcuse.

― Prostii! Omul este într-o continuă schimbare. Tot ce ne înconjoară, defapt ne schimbă.

Am surâs la afirmaţia lui. Nu era greşită, însă era incompletă.

― Omul nu se schimbă, am repetat încă odată, coborându-mi privirea în jos, meditativ. Nu facem decât să acceptăm noi lucruri în viaţa noastră, şi asta ne influenţează prezentul. Cu toate acestea, nu eşti schimbat. Eşti aceeaşi persoană, însă cu ceva în plus. Cu un obicei în plus, sau o persoană nouă alături. Asta nu înseamnă că te-ai schimbat şi nu mai eşti la fel, ci doar că ai acceptat ceva nou în viaţa ta. Că te-ai îmbogăţit cu ceva, sau te-ai sărăcit cu altceva. Schimbarea nu e neapărat un defect, e o calitate.

Acel cineva începea să înţeleagă ceea ce încercam să-i transmit, rămânând blocat în momentul în care îmi terminasem fraza. Îmi mulţumise atunci când plecase, spunându-mi că îi fusesem de mare ajutor.

Lecţia pe care i-o dădusem lui, era una dintre componentele listei mele imaginare, cu care va voi părăsi cândva. Era mai degrabă o virtute proprie. E uşor să spui că te-ai schimbat, astfel negi să cauţi un răspuns mai plauzibil. Ceea ce este greu de înţeles este că noi oamenii nu ne schimbăm, ci doar ne completăm viaţa în diferite feluri.

Omul schimbă totul, însă se păstrează pe sine neschimbat.