A doua zi m.am dus din nou la spital. Am incercat sa intru in camera unde era Hermione, dar o asistenta nu m.a lăsat. Am incercat sa o întreb dacă Hermione e bine. S.a uitat în niște foi pe care le tine in mana, le.a rasfoit, a făcut o față "da, într-adevăr, aha" s.a uitat la mine apoi din nou în hârtii și a plecat. Am strigat după ea:
-Deci îmi ziceți?
Si.a continuat drumul fără să mă bage in seama. Am fugit după ea. Avea un mers destul de rapid. Slava Domnului că s.a oprit sa aștepte liftul.
-Daca tot nu vreți să îmi ziceți, pot macar sa intru sa o văd?
Liftul ajunsese la destinație, aceasta suindu.se în el, iar înainte de a se închide ușile mi.a zis rece și apăsat, dar totuși încercând să fie drăguță, așa că a schițat un zâmbet salos pe față:
-Nu. iar liftul a pornit.
Vă dați seama că m.am intors. M.am uitat în stânga și în dreapta. Am mai așteptat putin, după ce m.am asigurat bine că nu vine nimeni. Am ascultat și la ușa sa vad daca e vreun doctor înăuntru, dar totul era scufundat în liniște. Am apăsat clanta cu teama de ce as putea vede dincolo de ace ușa mare și alba. Nici n.am intrat bine și cineva m.a bătut pe umăr zicandu.mi:
-Domnisoara Granger nu așteaptă vizitatori.
-Nu mă interesează.
-Domnule, nu va mai purtați că un copil și părăsiți încăperea.
Am ieșit, nu aveam chef de un scandal, dar am făcut o scena. După cum ziceam, am părăsit încăperea, adică am pășit pragul ușii. Doctorul a dat să închidă ușa spunand:
-Multumesc de înțelege... dar nici nu a apucat sa închee propoziția că am și pus piciorul în pragul usii, acesta ne mai putând să o închidă.
S.a uitat urat la mine. A deschis gura sa zica ceva, dar i.am luat.o înainte.
-Macare e bine.
-Domnule luativa piciorul din pragul ușii.
-Vreau sa o văd.
-Nu se poate așa ceva.
-De ce?!
-Nu va pot spune.
-Dar imi ziceți daca e bine? Vă rog. am zis eu cu ochii înlăcrimați și cu ultima suflare.
Oricât de mult aș fi încercat să îmi țin în frâu lacrimile nu am putut, așa că ochii mi.au devenit mai apoși. Nu plângeam, nu inca.
-Nici asta nu va pot spune.
Mi.am tras piciorul înfrânt.
-O sa va trimitem o bufnita in caz că e bine. Până atunci sa nu venit.
M.am uitat la el și am dat din cap. Doctorul a trântit ușa în fața mea iar eu am rămas în liniștea coridorului pustiu.
Am ieșit afară din spital și am plecat la Londra să mă plimb. Poate mai uit, deși nu erau șanse.
