Roşu de rubin

Unu

Unu.
Luni dimineaţa, pe când mă aflam în cantina şcolii, am avut primele
simptome. Preţ de o clipă, am simţit în stomac o senzaţie de parcă aş fi fost
într-un montagnes russes care se năpustea la vale din cel mai înalt punct al
traseului. Totul a durat doar două secunde, dar a fost de ajuns ca să-mi pun
pe uniformă tot piureul de cartofi cu sos din farfurie. Tacâmul a căzut
zornăind pe podea, iar farfuria am reuşit s-o prind în ultima secundă.
— Chestia asta oricum are un gust de parcă ar fi fost adunată de pe jos,
a spus prietena mea Leslie, în vreme ce eu încercam, pe cât posibil, să strâng
mizeria pe care o făcusem.
Bineînţeles că toţi erau cu ochii pe mine.
— Dacă vrei, poţi să-ţi pui pe bluză şi porţia mea.
— Nu, mulţumesc.
Întâmplător, bluza uniformei de la Saint Lennox avea culoarea piureului
de cartofi. Cu toate astea, pata sărea în ochi într-un mod stânjenitor. Am tras
jacheta bleumarin pe deasupra şi am încheiat-o.
— Gwenny, micuţo, chiar trebuie să te joci iar cu mâncărica? A
comentat Cynthia Dale. Nu cumva să te aşezi lângă mine, neîndemânatico!
— De parcă m-aş aşeza vreodată de bunăvoie lângă tine, Cyn.
Din păcate, mi se întâmplau des astfel de accidente cu mâncarea de la
şcoală. Nu mai departe de săptămâna trecută, mi-a sărit jeleul din ambalajul
de aluminiu, a zburat prin aer vreo doi metri şi a aterizat în porţia de
spaghete Carbonara a unuia de-a cincea. Cu o săptămână înainte, mi-am
răsturnat sucul de cireşe, astfel că toţi cei de la masă arătau după aceea de
parcă ar fi avut pojar. Şi nici nu mai ştiu exact de câte ori mi-a intrat în sosuri,
suc sau lapte imbecilitatea de cravată care face parte din uniformă.
Doar că nu am mai avut niciodată ameţeli în asemenea momente.
Probabil însă că totul fusese doar în imaginaţia mea. În ultimul timp, la
noi acasă se vorbise pur şi simplu prea mult despre senzaţii de ameţeală. E
drept că nu despre ale mele, ci despre cele ale verişoarei mele, Charlotte,
care, minunată şi fără cusur ca-ntotdeauna, şedea lângă Cynthia şi-şi mânca
piureul.
Întreaga familie aştepta ca Charlotte să aibă ameţeli. În unele zile, Lady
Arista – bunica mea – se interesa la fiecare zece minute dacă Charlotte avea
vreun simptom. Pauza era folosită de mătuşa mea Glenda, mama lui
Charlotte, pentru a încerca să afle cu lux de amănunte exact acelaşi lucru.
De fiecare dată când Charlotte răspundea negativ, Lady Arista îşi
strângea buzele, iar mătuşa Glenda suspina. Uneori şi viceversa.
Noi, ceilalţi – mama, sora mea Caroline, fratele meu Nick şi strămătuşa
Maddy – ne dădeam ochii peste cap. Bineînţeles că era palpitant să ai în
familie pe cineva care să posede gena călătoriei în timp, însă, odată cu
trecerea anilor, chestia asta începuse să se banalizeze vizibil. Uneori ni se
cam lua de tot acest teatru din jurul lui Charlotte.
Charlotte însăşi îşi ascundea sentimentele în spatele unui zâmbet
misterios de Mona Lisa. Să fi fost în locul ei, nici eu n-aş fi ştiut dacă ar fi
trebuit să mă bucur sau să mă necăjesc fiindcă nu am ameţeli. Bine, ca să fiu
sinceră, eu cred că m-aş fi bucurat. Eu eram mai degrabă genul sfios,
preferam să fiu lăsată în pace.
„Mai devreme sau mai târziu, va veni momentul'1, spunea Lady Arista
în fiecare zi. „Şi-atunci va trebui să fim pregătiţi.”
Într-adevăr, momentul sosi după masa de prânz, în ora de istorie a
domnului Whitman. Plecasem flămândă de la cantină. În plus, după tot ce se
întâmplase, mai găsisem şi un fir de păr negru în desert – compot de agrişe
cu şarlotă de vanilie – şi nu fusesem sigură dacă era părul meu sau al vreunei
bucătărese. Indiferent al cui ar fi fost, apetitul îmi dispăruse complet.
Domnul Whitman ne aduse testele la istorie pe care le dăduserăm cu o
săptămână în urmă.
— Se vede treaba că v-aţi pregătit. Mai ales Charlotte. „A” plus.
Charlotte îşi aranjă o şuviţă roşcată şi strălucitoare şi scoase un „Oh”,
ca şi când rezultatul ar fi surprins-o, deşi avea întotdeauna şi la toate
materiile cele mai bune note.
De data asta, şi eu, şi Leslie am fost mulţumite. Amândouă am luat „A”
minus, deşi „pregătirea” noastră consta în vizionarea filmului despre
Elisabeta în care jucase Cate Blanchett, în vreme ce ronţăiserăm chipsuri şi
înfulecaserăm îngheţată. E drept că fuseserăm foarte atente şi în timpul
orelor, ceea ce nu pot spune că se întâmpla şi la alte materii.
Orele domnului Whitman erau atât de interesante, încât pur şi simplu
nu puteai să nu fii atent. Domnul Whitman însuşi era extrem de interesant.
Majoritatea fetelor erau, în secret sau făţiş, îndrăgostite de el. La fel şi
doamna Counter, profesoara de geografie. Se făcea roşie ca focul de fiecare
dată când domnul Whitman trecea pe lângă ea. E drept că şi arăta al naibii
de bine, lucru cu care eram toate de acord. Adică toate, mai puţin Leslie. Ei i
se părea că domnul Whitman semăna cu o veveriţă dintr-un desen animat.
„De fiecare dată când se uită la mine cu ochii lui mari şi căprui, îmi vine
să-i dau nuci”, spunea ea.
Ajunsese până acolo că nu le mai numea „veveriţe” pe veveriţele
îndrăzneţe din parc, ci numai „domnul Whitman”. În mod stupid, chestia asta
mă molipsise şi pe mine, astfel că, între timp, ajunsesem şi eu să spun de
fiecare dată: „Ia uite! Un „domn Whitman„ mic şi grăsuţ. Ce drăguţ!”, când o
veveriţă se apropia ţopăind.
Din cauza acestei probleme cu veveriţele, eu şi Leslie eram, cu
siguranţă, singurele fete din clasă care nu îl adorau pe domnul Whitman. Eu încercam de fiecare dată să-l plac (măcar şi pentru simplul motiv că băieţii
din clasa mea erau cu toţii foarte copilăroşi), dar nu reuşeam nicidecum, căci
asocierea cu o veveriţă se cuibărise irevocabil în creierul meu.
Cynthia lansase zvonul că domnul Whitman fusese manechin în vremea
studenţiei. Drept dovadă, adusese o pagină de reclamă dintr-o revistă glossy,
în care un tip, care nu semăna deloc cu domnul Whitman, se spăla cu un gel
de duş.
În afară de Cynthia, nu mai credea nimeni că tipul cu gelul de duş era
domnul Whitman. Ăla avea o gropiţă în barbă, în vreme ce domnul Whitman
nu.
Băieţii din clasa noastră nu-l găseau pe domnul Whitman aşa de
grozav. Mai ales Gordon Gelderman nu-l putea înghiţi. Înainte ca domnul
Whitman să vină în şcoala noastră, fetele din clasă fuseseră îndrăgostite de
Gordon. Mărturisesc că, din păcate, şi eu mă numărasem printre ele, dar pe
atunci aveam doar unsprezece ani, iar Gordon chiar era drăgălaş în felul lui.
Acum, la şaisprezece ani, nu-mi mai părea decât un papagal. În plus, mai
avea şi vocea în schimbare de vreo doi ani. Din păcate, alternanţa de
cârâituri şi mormăieli nu-l împiedica să spună numai tâmpenii.
Se enervă cumplit din cauza „F”-ului de la test.
— Asta este discriminare, domnule Whitman. Meritam cel puţin un „B”.
Faptul că sunt băiat nu trebuie să fie un motiv să-mi daţi note proaste.
Domnul Whitman luă din nou testul din mâna lui Gordon şi-l răsfoi.
— Elisabeta I era aşa de naşpa, că nici un bărbat nu o lua de nevastă.
De-aia o numeau toţi Virgina cea Nasoală”, citi domnul Whitman.
Clasa chicoti.
— Da, şi? Ce, nu-i aşa? Se apără Gordon. Pe bune, ochii ăia bulbucaţi,
gura schimonosită şi mai ales coafura uşchită!
Fuseserăm nevoiţi să studiem cu atenţie portretele Tudorilor de la
Galeria Naţională de Portrete, şi e adevărat că Elisabeta I din tablouri nu
semăna câtuşi de puţin cu Cate Blanchett. Însă, în primul rând, poate că pe
vremea ei buzele subţiri şi nasul mare erau considerate şic şi, în al doilea
rând, hainele erau cu adevărat super. Iar în al treilea rând, n-o fi avut
Elisabeta I un soţ, însă avusese din plin aventuri amoroase – printre alţii, şi cu
unu', Sir… Cum naiba îl chema? În film îl interpretase Clive Owen.
— Elisabeta I s-a autointitulat Regina Virgină, îi spuse domnul Whitman
lui Gordon, deoarece…
Profesorul îşi întrerupse fraza.
— Charlotte, ţi-e rău? Te doare capul?
Toţi priviră înspre Charlotte, care se ţinea de cap.
— Am doar… ameţeli, spuse ea şi se uită la mine. Totul se învârte.
Am tras aer în piept. Aşadar, sosise momentul. Bunica noastră avea să
fie încântată. Şi mai ales mătuşa Glenda.
— Oh, cool, şopti Leslie lângă mine. Şi-acum o să devină străvezie?
Deşi Lady Arista ne băgase în cap încă de mici că nu aveam voie sub
nici o formă să povestim cuiva despre evenimentele din familia noastră, eu
luasem hotărârea să ignor această interdicţie şi să-i povestesc totul lui Leslie.
La urma urmei, ea era prietena mea cea mai bună, iar prietenele cele mai
bune nu au secrete una faţă de cealaltă.
Pentru prima oară de când o cunoşteam (adică exact de când mă
ştiam), Charlotte părea neajutorată. Eu însă ştiam ce aveam de făcut. Mătuşa
Glenda îmi repetase asta de mult prea multe ori.
— O duc eu pe Charlotte acasă, i-am spus domnului Whitman,
ridicându-mă din bancă. Dacă nu vă deranjează.
Privirea domnului Whitman rămase fixată asupra lui Charlotte.
— E o idee bună, Gwendolyn, spuse el. Însănătoşire grabnică,
Charlotte.
— Mulţumesc, răspunse aceasta.
În drum spre uşă, se clătină pe picioare.
— Vii, Gwenny?
M-am grăbit s-o apuc de braţ. Pentru prima oară în viaţa mea, mă
simţeam importantă în prezenţa lui Charlotte. Era un sentiment plăcut să mai
fii şi folositor.
— Sună-mă neapărat ca să-mi povesteşti tot, mai apucă Leslie să-mi
şoptească.
Odată ajunse la uşă, Charlotte păru să îşi revină. Ar fi vrut să-şi ia
lucrurile din dulap, însă eu o ţineam strâns de mânecă.
— Lasă asta acum, Charlotte! Trebuie să ajungem cât mai repede
acasă. Lady Arista a spus…
— Mi-a trecut şi de data asta, zise Charlotte.
— Da, şi? Chiar şi-aşa, se poate întâmpla în orice moment.
Charlotte se lăsă târâtă de mine în cealaltă direcţie.
— Unde naiba am pus creta aia? M-am scotocit din mers în buzunarul
jachetei. Ah, uite-o! Şi mobilul. Să sun acasă? Ţi-e teamă? Of, ce întrebare
stupidă, scuză-mă. Sunt emoţionată.
— E-n regulă. Nu mi-e teamă.
O priveam dintr-o parte, pentru a verifica dacă spunea adevărul.
Afişase zâmbetul ei abia perceptibil, superior, de Mona Lisa, în spatele căruia
era imposibil de ghicit ce sentimente se ascundeau.
— Să sun acasă?
— La ce bun? Întrebă Charlotte.
— Mă gândeam că…
— Poţi să laşi liniştită gânditul în seama mea, spuse Charlotte.
Am coborât una lângă alta treptele ce duceau spre nişa unde şedea
totdeauna James. Se ridică imediat ce ne văzu, dar eu nu am făcut decât să-i
zâmbesc. Problema cu James era că nimeni în afară de mine nu-l putea vedea
sau auzi.
James era o fantomă. De aceea evitam să vorbesc cu el când mai erau
şi alţii de faţă. Doar cu Leslie făceam o excepţie. Ea nu se îndoise niciodată,
nici măcar pentru o secundă, de existenţa lui James. Leslie mă credea
întotdeauna, iar acesta era unul dintre motivele pentru care o consideram
cea mai bună prietenă a mea. Regreta amarnic faptul că nu putea şi ea să-l
vadă şi să-l audă pe James.
Eu însă eram bucuroasă că îi era imposibil, căci primul lucru pe care îl
spusese James când o văzuse pe Leslie fusese: „Doamne, Dumnezeule mare!
Sărmana copilă are mai mulţi pistrui decât are cerul stele! Dacă nu începe cât
mai repede să folosească o loţiune de albire, n-o să-şi găsească niciodată un
bărbat!” „Întreabă-l dacă nu cumva a îngropat vreo comoară pe undeva.”
Asta fusese prima replică a lui Leslie când îi făcusem cunoştinţă cu James.
Din păcate, James nu îngropase nicăieri vreo comoară. Se simţise
destul de jignit că Leslie îl credea în stare de aşa ceva. El se simţea mereu
jignit, chiar şi când eu mă prefăceam că nu îl văd. Se simţea foarte repede
jignit.
— Este străveziu? Se informase Leslie la acea primă întâlnire. Sau alb-
negru?
James arăta, de fapt, absolut normal. Desigur, cu excepţia hainelor.
— Poţi să treci prin el?
— Nu ştiu, nu am încercat încă.
— Păi, încearcă acum, propusese Leslie.
Dar James refuzase să-mi permită să trec prin el.
— Ce-nseamnă asta, o fantomă? Un James August Peregrin
Pimplebottom, moştenitor al celui de-al paisprezecelea conte de Hardsdale,
nu se lasă jignit, cu atât mai puţin de nişte fetiţe.
Asemenea altor fantome, nici James nu voia să accepte că nu mai era
om. Nu-şi putea aminti nici în ruptul capului că murise. Ne ştiam deja de cinci
ani, din prima mea zi de şcoală la colegiul Saint Lennox, dar James avea
impresia că nu trecuseră decât câteva zile de când stătuse în club cu prietenii
lui, jucând cărţi şi discutând despre aceleaşi lucruri bine cunoscute lor: cai,
peruci, şi la mouche, acei plasturi de catifea sau de tafta de diferite forme, ce
se lipeau pe faţă ca nişte aluniţe false, pentru a masca tot felul de
imperfecţiuni ale pielii (el purta şi plasturi, şi perucă, dar nu-i veneau deloc
rău). Ignora însă lucruri evidente, cum era, de exemplu, faptul că, de la
începutul prieteniei noastre, mă înălţasem cu zece centimetri, îmi crescuseră
sânii şi purtasem un aparat dentar, de care, între timp, şi scăpasem. La fel şi
faptul că palatul citadin al tatălui său fusese de mult transformat într-o şcoală
particulară cu apă curentă, electricitate şi încălzire centrală. Singurul lucru de
care părea, din când în când, conştient era lungimea fustelor uniformelor
noastre. E clar că, pe vremea lui, gambele şi gleznele fetelor nu prea erau la
vedere.
— Nu este politicos din partea unei doamne să nu salute un domn de
rang mai înalt, domnişoară Gwendolyn, strigă el, din nou ofensat pentru că
nu-l băgasem deloc în seamă.
— Scuze, ne grăbim, am spus eu.
— Dacă aş putea să fiu de vreun ajutor, vă stau, desigur, la dispoziţie.
James îşi aranjă marginile de dantelă ale mânecilor.
— Nu, mulţumesc frumos. Trebuie doar să ajungem numaidecât acasă.
De parcă James ar fi putut să ne fie cumva de ajutor! Nu putea nici
măcar să deschidă o uşă.
— Charlotte nu se simte bine.
— Oh, îmi pare rău, spuse James, care avea o slăbiciune pentru
Charlotte.
Spre deosebire de „pistruiata fără maniere11, cum o numea el pe
Leslie, pe verişoara mea Charlotte o găsea deosebit de „fermecătoare şi de o
graţie fascinantă”. Lansă şi de data asta nişte complimente linguşitoare:
— Te rog să-i transmiţi din partea mea cele mai bune urări. Şi spune-i
că şi astăzi arată ravisant. Un pic cam palidă, dar fermecătoare ca o zână.
— O să-i transmit.
— Încetează să mai vorbeşti cu prietenul tău imaginar, spuse Charlotte,
altfel tot o să ajungi la casa de nebuni până la urmă.
OK, atunci n-aveam să-i transmit nimic. Era şi-aşa destul de îngâmfată.
— James nu e imaginar, este doar invizibil. E o mare diferenţă!
— Dacă zici tu, spuse Charlotte.
Ea şi mătuşa Glenda erau de părere că eu îl inventasem pe James – şi
pe celelalte fantome – ca să mă dau mare. Acum îmi părea rău că le
povestisem despre asta. Copil fiind, îmi fusese imposibil să nu vorbesc despre
garguiele care prindeau viaţă şi care, în faţa ochilor mei, se mişcau pe
faţadele clădirilor şi-mi adresau tot felul de grimase. Garguiele fuseseră chiar
nostime, dar existaseră şi fantome sinistre, de care mă temusem. Trecuseră
ceva ani până să înţeleg că nu puteau face nici un rău nimănui. Singurul lucru
pe care îl pot face fantomele este să bage spaima în oameni.
Desigur, nu James. El era total inofensiv.
— Leslie crede că e un lucru bun faptul că James a murit foarte de
tânăr. Cu un nume ca al lui, oricum nu s-ar fi uitat nici o femeie la el, am spus
eu, nu înainte de a mă asigura că James nu ne mai putea auzi. Vreau să zic,
cine ar accepta de bunăvoie să se numească Pickelpo?
Charlotte îşi dădu ochii peste cap.
— Nu arată rău deloc, am continuat eu. Şi mai este şi putred de bogat,
dacă e să-i dau crezare. Doar obiceiul de a-şi ţine tot timpul la nas o batistă
parfumată din dantelă este puţin cam efeminat.
— Ce păcat că nimeni în afară de tine nu-l poate admira, spuse
Charlotte.
Asta era şi părerea mea.
— Şi ce tâmpenie să vorbeşti despre ciudăţeniile tale în afara cercului
familiei! Mai adăugă Charlotte.
Aceasta era încă o aluzie răutăcioasă tipică pentru Charlotte. Intenţia
era să mă enerveze, ceea ce şi reuşea, din păcate.
— Nu sunt ciudată!
— Ba, bineînţeles că eşti!
— Şi-asta o spui chiar tu, purtătoarea de genă!
— La urma urmei, eu nu vorbesc despre asta în stânga şi-n dreapta,
ripostă Charlotte. Pe când tu, parcă-ai fi strămătuşa Maddy-Nebuna, care-i
povesteşte până şi lăptarului viziunile ei.
— Eşti rea.
— Iar tu eşti naivă.
Am străbătut vestibulul certându-ne, am trecut de ghereta de sticlă a
portarului şi am ieşit în curtea şcolii. Bătea vântul, iar cerul arăta de parcă
stătea să plouă. Regretam că nu ne luaserăm totuşi lucrurile din dulap. Un
palton ar fi fost bun acum.
— Îmi pare rău că te-am comparat cu strămătuşa Maddy, spuse
Charlotte, chinuită brusc de remuşcări. Sunt şi eu un pic emoţionată.
Eram surprinsă. Charlotte nu se scuza niciodată.
— Înţeleg, am spus eu repede.
Trebuia să remarce că ştiam să-i apreciez scuzele. În realitate, nu mai
puteam eu de scuzele ei! Să fi fost eu în locul ei, aş fi dârdâit de frică. Aş fi
fost la fel de încântată ca înaintea unei vizite la dentist.
— Şi-apoi, mie îmi place strămătuşa Maddy, am adăugat eu.
Asta era adevărat. Strămătuşa Maddy era, poate, cam vorbăreaţă şi
avea tendinţa să spună totul de patru ori, dar preferam asta de o mie de ori
agitaţiei misterioase a celorlalţi. În plus, strămătuşa ne împărţea totdeauna
foarte generoasă dropsuri de lămâie.
Era clar însă că lui Charlotte nu-i păsa deloc de dropsurile ei de lămâie.
Am traversat strada şi ne-am continuat în grabă drumul pe trotuar.
— Nu te mai holba la mine aşa, pe furiş, spuse Charlotte. Ai să observi
oricum când voi dispărea. Apoi, vei putea desena cu creta pe asfalt tâmpenia
aia de cruce şi vei putea merge într-un suflet acasă. Dar n-o să se întâmple.
Nu azi.
— N-ai de unde să ştii. Eşti curioasă unde o să aterizezi? Vreau să spun,
în ce an?
— Bineînţeles, spuse Charlotte.
— Să sperăm că nu în mijlocul marelui incendiu din 1664.
— Marele incendiu din Londra a avut loc în 1666, mi-o tăie Charlotte. E
uşor de reţinut. În plus, în partea asta a oraşului nu existau pe atunci cine
ştie ce construcţii, aşa că, logic, nici nu a ars mare lucru aici.
V-am spus deja că pe Charlotte o mai cheamă şi Acritura sau Deşteapta
Pământului?
Dar nici eu nu am cedat. Poate că era un gest răutăcios din partea
mea, dar voiam să văd cum avea să-i dispară, măcar pentru o secundă,
zâmbetul ăla idiot de pe chip.
— Cred că uniformele astea ard ca iasca, am subliniat eu insistent.
— Aş şti ce să fac, spuse Charlotte sec, fără să renunţe la zâmbet.
Nu puteam decât să o admir pentru sângele ei rece. Mie, ideea de a mă
trezi brusc în trecut nu-mi inspira decât frică.
Indiferent de epocă, vremurile de altădată au fost totdeauna
înspăimântătoare. Mereu izbucnea câte un război sau câte o molimă, iar dacă
nu spuneai ce trebuia, erai considerată vrăjitoare şi arsă pe rug. Pe lângă
asta, nu existau decât latrine, oamenii aveau păduchi, iar dimineaţa aruncau
conţinutul oalelor de noapte de la ferestre, fără să le pese că poate trecea
cineva pe acolo chiar în momentul ăla.
Charlotte fusese toată viaţa ei pregătită pentru a se descurca în trecut.
Nu avusese niciodată timp de joacă, de prietene, shopping, cinema sau băieţi. În schimb, luase lecţii de dans, de scrimă şi de călărie, de limbi străine
şi de istorie. Pe deasupra, de anul trecut începuse să plece în fiecare miercuri
după-amiaza împreună cu Lady Arista şi cu mătuşa Glenda, şi se întorcea
abia seara târziu. Ele numeau asta „lecţia de mister”. Însă niciuna dintre ele
nu ne informa şi despre ce fel de mister era vorba – Charlotte cu atât mai
puţin.
„Este secret” a fost, probabil, prima frază pe care a putut-o rosti fluent.
Şi, imediat după aceea: „Asta nu vă priveşte”.
Leslie spunea de fiecare dată că familia noastră avea probabil mai
multe secrete decât Serviciile Secrete şi MI6 la un loc. Foarte posibil să fi avut
dreptate.
În mod normal, de la şcoală luam autobuzul numărul 8 până acasă, căci
avea staţie la Berkeley Square, de unde nu mai era mult până la noi. Astăzi
aleseserăm să parcurgem pe jos cele patru staţii, aşa cum ne ordonase
mătuşa Glenda. Tot drumul am ţinut creta strâns în mână, dar Charlotte nu a
dispărut.
Când urcam scările către uşa casei, aproape că eram dezamăgită, căci
aici se încheia din nou rolul meu în această poveste. Din acest punct, urma să
preia controlul bunica mea.
Am tras-o pe Charlotte de mânecă.
— Ia priveşte! Omul negru e iar aici.
— Da, şi?
Charlotte nici măcar nu se sinchisi să se uite. Bărbatul se afla vizavi, în
faţa intrării de la numărul 18. Purta, ca de obicei, un trend negru şi o pălărie
trasă pe ochi. La început, crezusem că era o fantomă, până când mi-am dat
seama că şi fraţii mei, şi Leslie îl puteau vedea.
De luni de zile, ne ţinea sub observaţie casa, aproape non-stop. Este
foarte posibil să fi fost chiar mai mulţi bărbaţi care arătau la fel şi făceau cu
schimbul. Noi ne contraziceam, ba că era vorba despre un spărgător de case
care ne fila, ba că era detectiv particular, ba un vrăjitor malefic. Asta din
urmă era varianta soră-mii, Caroline, care avea nouă ani şi căreia îi plăceau
poveştile cu vrăjitori malefici şi zâne bune. Fratele meu Nick avea
doisprezece ani şi considera poveştile cu vrăjitori şi zâne nişte tâmpenii, de
aceea varianta lui era cea cu spărgătorul. Eu şi Leslie pariam pe detectivul
particular.
Dar, când ne duceam peste drum ca să ne uităm mai de aproape la
omul negru, acesta fie dispărea în casă, fie se urca într-un Bentley negru
parcat lângă bordură şi demara.
— Aceasta este o maşină fermecată, era de părere Caroline. Când nu se
uită nimeni, se transformă într-un corb, iar vrăjitorul devine un omuleţ
minuscul şi zboară în spinarea lui.
Nick îşi notase numerele de înmatriculare ale Bentley-ului, pentru orice
eventualitate.
— Deşi, după ce dau spargerea, spărgătorii îşi înlocuiesc numerele,
spunea el.
Adulţii se comportau ca şi când nu găseau nimic suspect în faptul că un
bărbat îmbrăcat complet în negru ne supraveghea casa zi şi noapte. La fel şi
Charlotte.
— Ce aveţi cu bietul om?! Iese şi el la o ţigară, asta-i tot.
— Da, sigur!
Înclinam să cred mai degrabă versiunea cu corbul fermecat decât pe
asta.
Începuse să plouă la fix.
— Măcar, ai din nou ameţeli? Am întrebat eu în vreme ce aşteptam să
ni se deschidă uşa, căci nu aveam cheie.
— Nu te mai agita atâta, spuse Charlotte. Când o fi să se-ntâmple, se-
ntâmplă.
Domnul Bernhard ne deschise uşa. Leslie credea că domnul Bernhard
era valetul nostru şi dovada clară că eram aproape la fel de bogaţi precum
Regina sau Madonna. Eu nu ştiam exact cine sau ce era domnul Bernhard cu
adevărat. Pentru mama mea, era „omul bun la toate al bunicii”, bunica însăşi
numindu-l „un vechi prieten de familie”. Pentru fraţii mei şi pentru mine, era
„ciudatul servitor al lui Lady Arista”.
La vederea noastră, domnul Bernhard ridică din sprâncene.
— Bună, domnule Bernhard, am spus eu. Oribilă vreme, nu-i aşa?
— De-a dreptul oribilă.
Cu nasul lui coroiat şi cu ochii căprui ascunşi în spatele ochelarilor aurii,
domnul Bernhard mă ducea mereu cu gândul la o cucuvea – mai precis, o
buhă.
— Ar fi bine să-ţi pui un palton înainte să ieşi din casă.
— Ăăă, da, aşa ar fi bine, am spus eu.
— Unde este Lady Arista? Întrebă Charlotte, care nu era niciodată
deosebit de amabilă cu domnul Bernhard.
Poate pentru că, spre deosebire de noi, ceilalţi, nici copil fiind ea nu-l
respectase în mod deosebit; el avea abilitatea demnă de tot respectul de a
apărea ca din pământ în spatele cuiva şi de a se deplasa la fel de silenţios ca
o pisică. Nimic nu părea să-i scape şi, indiferent de oră, domnul Bernhard era
mereu prezent.
Domnul Bernhard exista în această casă încă dinainte să mă nasc eu,
iar mama spunea că existase încă de pe vremea când ea însăşi era doar o
fetiţă. De-asta era domnul Bernhard, probabil, la fel de bătrân ca Lady Arista,
deşi nu o arăta. Locuia într-un apartament de la etajul doi, care avea un
coridor separat şi la care se ajungea pe o scară ce pornea de la primul etaj.
Noi nu aveam voie nici măcar să punem piciorul pe acel coridor.
Fratele meu susţinea că domnul Bernhard construise acolo trape şi
chestii de genul ăsta, pentru a-i prinde pe vizitatorii nepoftiţi.
Dar nu putea dovedi. Niciunul dintre noi nu cutezase să pătrundă pe
acest coridor.
— Domnul Bernhard are nevoie de sfera sa privată, spunea deseori
Lady Arista.
— Da, da, comenta apoi mama mea. Cam toţi de aici am avea nevoie
de aşa ceva.
Dar rostea această ultimă frază atât de încet, că Lady Arista n-o auzea.
— Mama dumneavoastră este în camera de muzică, o informă domnul
Bernhard pe Charlotte.
— Mulţumesc.
Charlotte ne lăsă în vestibul şi sui în fugă treptele. Camera de muzică
se afla la primul etaj. Nimeni nu avea habar de ce se numea aşa. Nu exista
nici măcar un pian în ea.
Camera era încăperea preferată a lui Lady Arista şi a strămătuşii
Maddy. Aerul de acolo mirosea a parfum de violete şi a fum gros de la
cigarillos pe care le fuma Lady Arista. De aerisit se aerisea mult prea rar.
Dacă stăteai prea mult acolo, te lua ameţeala.
Domnul Bernhard închise uşa de la intrare. Trecând pe lângă el, am mai
aruncat repede o privire peste drum. Bărbatul cu pălărie era tot acolo. Mă
înşelam sau tocmai ridicase mâna, ca şi când ar fi salutat pe cineva? Pe
domnul Bernhard, poate, sau, de ce nu, poate chiar pe mine?
Uşa se trânti, iar firul gândurilor mi se întrerupse, căci senzaţia de
montagnes russes pe care o simţisem mai devreme în stomac reveni brusc.
Totul în jurul meu deveni neclar. Genunchii mi se înmuiară şi am fost nevoită
să mă sprijin de perete ca să nu cad.
În momentul următor, senzaţia dispăru iar.
Inima-mi bătea să-mi spargă pieptul. Ceva nu era în regulă cu mine.
Dacă nu erai, într-adevăr, într-un montagnes russes, părea imposibil să ai
ameţeli de două ori în decurs de două ore.
Doar dacă nu cumva… Ah, prostii! Probabil că mă dezvoltam prea
repede. Sau aveam… ăăă… o tumoare pe creier? Sau îmi era pur şi simplu
foame.
Da, asta trebuie să fi fost. Nu mai mâncasem nimic de la micul dejun.
Doar prânzul îmi aterizase pe bluză, nu? Am răsuflat uşurată.
Abia acum observam că ochii de cucuvea ai domnului Bernhard mă
studiau cu atenţie.
— Hopa, spuse el, un pic prea târziu.
Am simţit cum mă înroşesc.
— Păi, mă duc şi eu… să-mi fac temele, am bâiguit.
Domnul Bernhard încuviinţă din cap indiferent. Însă, în timp ce urcam
scările, îi simţeam privirea în ceafă.
Din Analele Gardienilor
10 octombrie 1994
M-am întors din Durham, unde am vizitat-o pe fiica cea mai mică a
lordului Montrose, Grace Shepherd, care a născut în mod surprinzător
alaltăieri o fiică. Ne bucurăm cu toţii de naşterea Gwendolynei Sophie
Elizabeth Shepherd,
2.460 g, 52 cm.
Mama şi copilul se simt bine. Felicitările noastre sincere Marelui nostru
Maestru pentru cel de-al cincilea nepot.
A consemnat: Thomas George, Cercul Iniţiaţilor.