Roşu de rubin

Opt

Opt.
Am aterizat cu fundul pe piatra rece, ţinând în mână un biscuit. În orice
caz, ceva care se simţea ca un biscuit. De jur împrejurul meu domnea o
beznă absolută, mai neagră decât negrul. De teamă, ar fi trebuit să fiu ca
paralizată, însă, în mod ciudat, nu simţeam nici un pic de frică. Poate că mi
se trăgea de la cuvintele liniştitoare ale domnului George sau poate că între
timp mă obişnuisem. Am îndesat biscuitul în gură (absolut delicios!), după
care am pipăit după lanterna de buzunar atârnată de gât şi i-am tras şnurul
pe după cap.
A durat câteva secunde până i-am găsit butonul. În conul de lumină al
lanternei am văzut rafturile cu cărţi, am recunoscut căminul (din păcate, rece
şi fără foc în el), tabloul, care şi acolo tot deasupra căminului atârna, era
identic, înfăţişându-l pe acelaşi călător în timp cu perucă albă cu bucle,
contele de Nu-ştiu-cum. De fapt, nu lipseau decât câteva fotolii şi măsuţe şi
tocmai sofaua pe care dădusem eu să mă aşez.
Domnul George spusese că trebuia pur şi simplu să aştept pe loc, până
aveam să mă întorc. Probabil că asta aş fi făcut oricum, dacă sofaua ar fi fost
aici. Aşa, n-avea ce să strice dacă aruncam şi eu o privire dincolo de uşă.
Mi-am croit cu atenţie drum prin încăpere, bâjbâind. Uşa era încuiată.
Bun. Cel puţin nu mai trebuia să merg la toaletă. Am început să cercetez
camera la lumina lanternei. Poate că reuşeam să găsesc un indiciu asupra
anului în care mă aflam. Poate că era vreun calendar pe vreunul dintre pereţi
sau pe masa de scris.
Masa de scris era plină de suluri de hârtie, cărţi, scrisori deschise şi
casete. Raza de lumină scoase la iveală o călimară cu cerneală şi pene de
scris. Am luat o foaie de hârtie în mână.
Se simţea groasă şi aspră. Textul scris pe ea era greu de descifrat, mult
prea îmbârligat.
„Stimate domnule Doctor”, spunea textul. „Scrisoarea dumneavoastră
a ajuns astăzi la mine, după doar nouă săptămâni. Nu poţi decât să te
minunezi de această rapiditate, când te gândeşti ce cale lungă a trebuit să
străbată amuzanta dumneavoastră poveste despre situaţia din colonii.”
Nu am putut să nu mă amuz. Nouă săptămâni pentru o scrisoare! Şi
oamenii se plângeau totdeauna de lipsa de conştiinciozitate a poştei
britanice. OK, aşadar, mă aflam într-o epocă în care scrisorile încă erau
trimise cu porumbei călători. Sau cu melci.
M-am aşezat pe scaunul de la masa de scris şi am mai citit câteva
scrisori. Cam plictisitoare. Nici numele nu-mi spuneau nimic. În cele din urmă,
am cercetat casetele. Prima pe care am deschis-o era plină de ştampile cu
sigilii cu motive realizate artistic. Am căutat o stea cu douăsprezece colţuri,
dar nu existau decât coroane, litere îmbârligate unele într-altele şi modele
organice. Foarte drăguţe. Am descoperit şi lumânări din ceară specială pentru
sigilii de diferite culori, chiar şi auriu şi argintiu.
Următoarea casetă era încuiată. Poate că exista o cheie într-unul dintre
sertare. Încet, încet, scotoceala asta după comori devenea chiar distractivă.
Dacă avea să-mi placă vreunul dintre lucrurile din casete, aveam să îl iau, pur
şi simplu, cu mine. Doar aşa, ca test. Cu biscuitul a mers. Puteam să-i duc lui
Leslie un mic suvenir. Cred ca ar fi fost posibil.
În sertarul de sub masa de scris am descoperit alte pene şi alte călimări
cu cerneală, scrisori păstrate cu grijă în plicurile lor, carnete de notiţe legate,
un fel de pumnal, un mic cuţit cu lama curbată şi… chei.
Multe, multe chei de toate formele şi mărimile. Leslie ar fi fost
încântată. Probabil că în încăperea asta exista câte o încuietoare pentru
fiecare dintre aceste chei, iar în spatele fiecărei încuietori se ascundea un mic
secret. Sau o comoară.
Am încercat câteva chei, care păreau însă destul de mici pentru a se
potrivi la casetă. Dar cea căutată nu era printre ele. Probabil că în casetă se
găseau bijuterii preţioase. Poate că ar fi trebuit să sustrag caseta cu totul?
Dar era cam greu de mânuit şi mult prea mare pentru buzunarul interior al
jachetei mele.
În următoarea cutie se afla o pipă. Una chiar drăguţă, sculptată,
probabil din fildeş, dar nici asta nu era un cadou potrivit pentru Leslie. Poate
că ar fi trebuit să-i duc unul dintre sigilii? Sau pumnalul acela drăguţ? Sau
una dintre cărţi?
Bineînţeles că ştiam că nu ar trebui să fur, dar asta era o situaţie
excepţională. Consideram că aveam dreptul la o despăgubire. Apoi, trebuia,
nu-i aşa, să testez dacă funcţiona sau nu să iei cu tine obiecte din trecut şi să
le aduci în prezent. Nu mă mustra nici un pic conştiinţa, iar asta mă uimea şi
pe mine, care, de altfel, eram foarte indignată când Leslie lua de la raionul de
delicatese de la Harrods mai mult de una din mostrele gratuite oferite spre
degustare, sau – aşa cum se întâmpla mai nou – când rupea câte o floare din
straturile din parc.
Doar că nu mă puteam hotărî. Pumnalul părea cel mai preţios. Dacă
pietrele de pe mâner erau adevărate, cu siguranţă că valora o avere. Însă ce
putea face Leslie cu un pumnal? Cu siguranţă, un sigiliu i-ar fi plăcut mai
mult. Dar care dintre ele?
Nu am mai apucat să iau o hotărâre, căci senzaţia de ameţeală a
revenit. Când masa de scris a devenit tot mai neclară, am apucat primul
obiect la îndemână.
Am aterizat uşor, în picioare. Lumina puternică mă orbea. Am strecurat
repede cheia pe care apucasem s-o înşfac în ultima secundă în buzunarul în
care ţineam mobilul şi m-am uitat prin cameră. Totul era exact ca înainte,
când băusem ceai cu domnul George, iar în încăpere domnea o căldură
plăcută de la focul din cămin.
Dar domnul George nu mai era singur. Alături de el, în mijlocul camerei,
stăteau Falk de Villiers şi neprietenosul doctor White (inclusiv băieţelul-
fantomă blond), discutând în şoaptă. Gideon de Villiers stătea sprijinit
nonşalant de unul dintre dulapurile cu cărţi. El m-a remarcat primul.
— Bună, Wendy, spuse el.
— Gwendolyn, l-am corectat eu.
La naiba, doar n-o fi chiar aşa de greu să ţii minte! Ce-ar fi fost să-i
spun şi eu Gisberg?
Ceilalţi trei bărbaţi se întoarseră către mine, fixându-mă cu privirea –
doctorul White cu ochii strânşi, neîncrezători, domnul George, evident
bucuros.
— Au fost aproape cincisprezece minute, spuse el. E totul în regulă,
Gwendolyn? Te simţi bine?
Am încuviinţat din cap.
— Te-a văzut cineva?
— Nu era nimeni. Nu m-am mişcat din loc, aşa cum mi-aţi spus. I-am
întins domnului George lanterna şi inelul său cu sigiliu. Unde e mama?
— Este sus, cu ceilalţi, răspunse scurt domnul de Villiers.
— Vreau să-i vorbesc.
— Nu-ţi face griji, o să ai timp şi pentru asta. După, spuse domnul
George. Dar mai întâi… Of, nu ştiu cu ce să încep.
Chipul îi radia. Oare de ce se bucura aşa?
— Pe Gideon, nepotul meu, îl cunoşti deja, spuse domnul de Villiers. A
trecut şi el acum doi ani prin ce treci tu acum. E drept că el era mai bine
pregătit decât tine. O să fie greu să recuperezi ceea ce ai pierdut în toţi aceşti
ani.
— Greu? Aş zice mai degrabă imposibil, spuse doctorul White.
— Nu cred că este necesar, replică Gideon. Reuşesc şi singur.
— Vom vedea, spuse domnul de Villiers.
— Cred că o subestimaţi pe fată, interveni domnul George. Tonul lui era
solemn, aproape emfatic. Gwendolyn Shepherd! Eşti părtaşă acum la un
secret imemorial. Şi a venit vremea să înţelegi acest secret. Mai întâi de
toate, ar trebui să ştii…
— Să nu ne grăbim, interveni doctorul White. Se poate să aibă gena,
dar asta nu înseamnă că trebuie să şi avem încredere în ea.
— Sau că înţelege despre ce e vorba, adăugă Gideon.
Aha. Mă considera un pic cam limitată. Prostovan încrezut!
— Cine ştie ce instrucţiuni o fi primit de la maică-sa, reluă doctorul
White. Şi cine ştie de unde a primit şi aceasta, la rândul ei, instrucţiunile. Nu
avem decât un cronograf, aşa că nu ne permitem să mai dăm greş încă o
dată. Aş vrea doar să cugetaţi asupra acestui lucru.
Domnul George arăta de parcă l-ar fi pedepsit cineva.
— Sau putem să complicăm lucrurile inutil, murmură el.
— O să vă iau acum cu mine, în cabinetul meu, spuse doctorul White.
Fără supărare, Thomas. Dar lămuririle se pot da şi mai târziu.
Vorbele lui îmi produseră fiori reci pe şira spinării. Ultimul lucru pe care-
l doream era să merg cu dr. Frankenstein în cabinetul lui.
— Aş vrea să merg la mama, am spus eu, chiar dacă riscam să semăn
cu un bebeluş.
Gideon plescăi dispreţuitor din limbă.
— Nu trebuie să-ţi fie teamă, Gwendolyn, mă asigură domnul George.
Nu avem nevoie decât de puţin sânge de la tine. În plus, doctorul White
răspunde de imunitatea şi de sănătatea ta. Din păcate, în trecut pândeau tot
felul de agenţi patogeni periculoşi, pe care omul zilelor noastre nu-i cunoaşte
deloc. O să meargă repede.
Oare îşi dădea seama cât de îngrozitor suna ceea ce tocmai spusese?
„Nu avem nevoie decât de puţin sânge de la tine”… şi… „o să meargă
repede”. Dumnezeule!
— Dar… dar nu vreau să rămân singură cu doctorul Franken… White,
am spus eu.
Nici nu mai conta acum dacă oamenii ăştia mă considerau bine-
crescută sau nu. Şi-apoi, nici el nu era manierat. Iar în ce-l privea pe Gideon…
n-avea decât să gândească ce voia despre mine!
— Doctorul White nu este atât de… crud precum ţi s-ar părea, zise
domnul George. Chiar nu ai de ce…
— Ba da, are de ce, mârâi doctorul White.
Acum începeam să mă înfurii. Ce-şi închipuia, la urma urmei, individul
ăsta blazat? Mai întâi de toate, ar fi trebuit să-şi cumpere şi el un costum care
să aibă o culoare adevărată!
— Ah, da? Şi ce-o să faceţi dacă refuz? Am mârâit eu, remarcând în
acelaşi timp cum ochii lui ascunşi îndărătul ochelarilor cu rame negre, care
mă străfulgerau furioşi, deveneau roşii şi congestionaţi.
„Grozav medic”, gândeam. „Nu poate să se trateze nici măcar pe el
însuşi.1*
Spre uşurarea mea, înainte ca doctorul White să se poată gândi la ce
mi-ar fi făcut (imaginaţia mea zugrăvi cu viteza luminii câteva detalii foarte
neatractive), domnul de Villiers interveni.
— O voi chema pe doamna Jenkins, spuse el, iar vocea lui dădu de
înţeles că nu avea să permită vreun protest. Domnul George vă va însoţi
până când apare ea.
I-am aruncat doctorului o privire triumfătoare, echivalentă, întrucâtva,
cu scosul limbii, dar el mă ignoră.
— Aşadar, ne întâlnim într-o jumătate de oră sus, în Sala Dragonului,
continuă domnul de Villiers.
Fără să vreau, în timp ce ieşeam, i-am mai aruncat o privire rapidă lui
Gideon, pentru a vedea dacă victoria mea asupra doctorului White îl
impresionase. Era clar că nu, căci el îmi privea picioarele. Probabil că tocmai
le compara cu ale lui Charlotte.
La naiba! Ale ei erau mai lungi şi mai subţiri. Şi cu siguranţă nu era
zgâriată pe gambe pentru că se strecurase noaptea trecută printre vechituri
şi crocodili împăiaţi.
Cabinetul doctorului White arăta precum un cabinet medical oarecare.
Iar când doctorul îşi îmbrăcă halatul alb peste costum şi-şi spălă îndelungat şi
temeinic mâinile, arăta în sfârşit precum un medic oarecare. Numai fantoma
băieţelului blond care-l însoţea era uşor cam neobişnuită.
— Jacheta jos, mâneca sus! Spuse doctorul White.
Domnul George traduse pentru el:
— Te rog, fii drăguţă să-ţi scoţi jacheta şi să-ţi sufleci mâneca.
Micuţa fantomă se uita curioasă. I-am zâmbit, iar ea s-a ascuns repede
în spatele doctorului White, pentru ca, o secundă mai târziu, să apară din
nou.
— Mă vezi?
Am încuviinţat din cap.
— Priveşte într-o parte, mârâi doctorul White în timp ce-mi lega braţul.
— Nu mi-e rău dacă văd sânge, am spus eu. Chiar dacă este al meu.
— Ceilalţi nu mă pot vedea, zise micuţa fantomă.
— Ştiu, am replicat eu. Mă cheamă Gwendolyn. Pe tine?
— Pentru tine, tot doctorul White, spuse bărbatul.
— Pe mine mă cheamă Robert, zise fantoma.
— Este un nume foarte frumos, am spus eu.
— Mulţumesc, replică doctorul White. Iar dumneavoastră aveţi vene
foarte frumoase.
Aproape că n-am simţit înţepătura. Doctorul White umplu cu grijă o
eprubetă cu sângele meu. Apoi înlocui eprubeta plină cu una goală şi o umplu
şi pe aceasta.
— Nu vorbeşte cu tine, Jake, interveni domnul George.
— Ah, nu? Atunci cu cine?
— Cu Robert, am spus eu.
Capul doctorului White se ridică. Mă privi direct pentru prima oară.
— Poftim?
— Nimic, am spus eu.
Doctorul White mormăi pentru sine ceva neinteligibil. Domnul George
îmi zâmbi complice.
Cineva bătu la uşă. Doamna Jenkins, secretara cu ochelari mari, intră.
— Ah, iată-vă, în sfârşit, spuse doctorul White. Poţi să dispari, Thomas.
Doamna Jenkins o să joace acum rolul căţelului de pază. Vă puteţi aşeza pe
scaunul acela din fund. Dar să nu scoateţi o vorbă.
— Şarmant ca-ntotdeauna, murmură doamna Jenkins, dar se aşeză
ascultătoare pe scaunul ce-i fusese indicat.
— Ne vedem imediat, îmi spuse domnul George. Ridică una din
eprubetele cu sângele meu. Mă duc să alimentez, adăugă el cu un rânjet.
— Unde se află acest cronograf? Şi cum arată? Am întrebat eu, după ce
uşa se închise în urma domnului George. Te poţi aşeza în el?
— Ultima persoană care m-a întrebat despre cronograf l-a furat exact
după doi ani. Doctorul White extrase acul din braţul meu şi presă un tampon
de pansament peste locul înţepăturii. Aşa că sunt sigur că vei înţelege dacă
prefer să nu răspund la aceste întrebări.
— Cronograful a fost furat?
Micuţa fantomă pe nume Robert încuviinţă din cap energic.
— De fermecătoarea ta verişoară Lucy în persoană, spuse doctorul
White. Îmi aduc încă bine aminte cum a stat aici prima oară. Părea la fel de
inofensivă şi de neştiutoare ca tine acum.
— Lucy este drăguţă, spuse Robert. Îmi place de ea.
Deoarece era o fantomă, probabil că i se părea că nu trecuse decât o zi
de când o văzuse pe Lucy.
— Lucy a furat cronograful? Dar de ce?
— De unde să ştiu eu? Suferea probabil de tulburare schizofrenică de
comportament, mârâi doctorul White. E clar că e în familie. Toate femeile
Montrose sunt doar nişte muieri isterice. În plus, Lucy mai poseda şi destul de
mult potenţial criminal.
— Doctore White! Izbucni doamna Jenkins. Nu este deloc adevărat!
— Dumneavoastră nu cumva trebuia să vă ţineţi gura? Replică doctorul
White.
— Dar, dacă Lucy a furat cronograful, cum de este totuşi aici? Am
întrebat eu.
— Da, oare cum este posibil? Doctorul White desfăcu garoul din jurul
braţului meu. Pentru că mai există un al doilea, inteligento! Când ai fost
ultima oară vaccinată antitetanos?
— Nu ştiu. Aşadar, există mai multe cronografe?
— Nu, doar astea două, răspunse doctorul White. Evident că nu eşti
vaccinată de vărsat.
Mă bătu pe braţ pentru a verifica.
— Boli cronice? Alergii?
— Nu. Nu am fost vaccinată nici de ciumă. Şi nici de holeră. Sau de
variolă. Mi-am amintit de James. Se poate face vaccin împotriva variolei?
Cred că un prieten de-al meu a murit de variolă.
— N-aş prea crede, spuse doctorul White. Variola este o altă denumire
pentru vărsat. Iar de vărsat nu a mai murit nimeni de mult.
— Prietenul meu este mort de mult.
— Eu am crezut mereu că variola este o altă denumire pentru pojar,
interveni doamna Jenkins.
— Iar eu credeam că ne-am înţeles ca dumneavoastră să nu vorbiţi,
doamnă Jenkins.
Femeia tăcu.
— De ce sunteţi aşa de ursuz cu toată lumea? Am întrebat eu. Au!
— N-a fost decât o mică înţepătură, spuse doctorul White.
— Ce-a fost asta?
— N-ai vrea să ştii, crede-mă.
Am suspinat. Micuţa fantomă pe nume Robert suspină şi ea.
— Mereu e aşa? L-am întrebat.
— De cele mai multe ori, răspunse Robert.
— Nu este chiar aşa, spuse doamna Jenkins.
— Doamnă Jenkins!
— Bine, bine.
— Deocamdată, am terminat. Până data viitoare, voi avea rezultatele
analizelor de sânge, iar fermecătoarea ta mamă poate va aduce carnetul tău
de vaccinări şi istoricul tău medical.
— Nu am fost niciodată bolnavă. M-aţi vaccinat acum împotriva ciumei?
— Nu. Nu prea e de mare folos. Nu durează decât şase luni de fiecare
dată, iar efectele secundare sunt considerabile. După părerea mea, nu vei
călători niciodată într-o perioadă cu ciumă.
Te poţi îmbrăca. Doamna Jenkins te va conduce sus, la ceilalţi. Vin şi eu
într-un minut.
Doamna Jenkins se ridică.
— Vino, Gwendolyn. Sigur ţi-e foame. Mâncăm în curând. Doamna
Mallory a gătit azi friptură de viţel cu sparanghel. Foarte rafinat.
Mi-era, într-adevăr, foame. Chiar şi de friptură de viţel cu sparanghel,
care nu se număra printre preferatele mele.
— Ştii, doctorul White are, de fapt, o inimă bună, spuse doamna Jenkins
pe când mergeam sus. Îi este doar un pic cam greu să fie prietenos.
— Da, clar.
— Cândva, era cu totul altfel. Vesel, mereu binedispus. E drept că şi pe-
atunci purta costumele astea negre îngrozitoare, dar măcar punea la ele
cravate colorate. Asta a fost înainte ca fiul lui să moară… Ah, ce tragedie! De-
atunci, parcă a devenit alt om.
— Robert.
— Exact, micuţul se numea Robert, spuse doamna Jenkins. Ţi-a povestit
deja domnul George despre el?
— Nu.
— Un copil de aur. S-a înecat de ziua lui în piscina unor cunoştinţe,
închipuie-ţi.
Doamna Jenkins numără anii pe degete.
— Optsprezece ani au trecut de-atunci. Bietul doctor!
Bietul Robert. Măcar nu arăta ca un cadavru înecat. Unele fantome se
distrau umblând aşa cum muriseră. Din fericire, eu nu întâlnisem niciodată
vreuna dintre cele care, de exemplu, aveau un topor înfipt în ţeastă. Sau nu
aveau ţeastă deloc.
Doamna Jenkins bătu la o uşă.
— Facem o escală la Madame Rossini. Trebuie să te măsoare.
— Să mă măsoare? Pentru ce?
Însă camera în care mă împinse doamna Jenkins îmi dădu imediat
răspunsul: era o croitorie, iar din mijlocul stofelor, al rochiilor, al maşinilor de
cusut, al manechinelor, al foarfecilor şi al mulinetelor, o doamnă rotunjoară,
cu o bogată podoabă capilară de un blond-roşcat, mă întâmpină răzând.
— Bun venit, spuse ea cu accent franţuzesc. Tu trebuie să fii
Gwendolyn. Eu sunt Madame Rossini şi mă voi îngriji de garderoba ta.
Ridică în aer un centimetru de croitorie.
— La urma urmei, nu te putem lăsa să umbli prin odinioară îmbrăcată
în această uniformă de şcoală, n'est ce pas?
Am încuviinţat din cap. Uniforma era, într-adevăr, abominable,
indiferent de secol.
— Probabil că s-ar aduna lumea ca la urs dacă ai merge aşa pe străzi,
spuse ea şi-şi frământă mâinile, împreună cu centimetrul de croitorie.
— Din păcate, trebuie să ne grăbim, suntem aşteptate sus, interveni
doamna Jenkins.
— Imediat. Poţi, te rog, să te dezbraci de jachetă? Madame Rossini îmi
înfăşură centimetrul în jurul taliei. Minunat. Şi acum, şoldurile. Of, precum un
mânz. Cred că putem folosi multe dintre cele pregătite pentru cealaltă, poate
cu mici modificări ici, colo.
Prin „cealaltă” se referise, desigur, la Charlotte. Mă uitam la o delicată
rochie galbenă cu garnituri albe, transparente, agăţată într-un cuier, care
arăta ca una dintre rochiile din Mândrie şi prejudecată. Cu siguranţă,
Charlotte ar fi fost foarte frumoasă îmbrăcată cu ea.
— Charlotte este mai înaltă şi mai subţire decât mine, am spus eu.
— Da, un pic, admise Madame Rossini. Ca un baston. (Ea a spus
„Comme un bâton”, iar eu nu m-am putut abţine să nu chicotesc.) Dar asta
nu-i nici o problemă. Îmi măsură circumferinţa gâtului şi a capului. Pentru
pălării şi peruci, spuse ea râzând. Ah, ce drăguţ, să mai fac o schimbare şi să
mai lucrez şi pentru o brunetă. La roşcate trebuie să fii tot timpul aşa de
atent! Am de ani de zile o minunată bucată de tafta, culoarea soarelui la
apus. Ai putea fi prima căreia să i se potrivească această culoare…
— Madame Rossini, te rog!
Doamna Jenkins arătă spre ceasul de la mână.
— Da, da, termin imediat, spuse Madame Rossini, învârtindu-se în jurul
meu cu centimetrul şi măsurându-mi până şi gleznele. Bărbaţii ăştia! Tot
timpul se grăbesc! Doar că, atunci când vine vorba despre modă şi despre
frumuseţe, graba strică treaba.
În cele din urmă, îmi dădu o palmă prietenească şi spuse: Pe mai târziu,
gâtişor de lebădă! Ea însăşi nu avea gât deloc, după cum observasem. Capul
părea a i se sprijini direct pe umeri. Dar era cu adevărat simpatică.
— Pe mai târziu, Madame Rossini!
Am ieşit, iar doamna Jenkins a luat-o la trap, eu abia reuşind să ţin
pasul cu ea, deşi ea purta pantofi cu toc înalt, iar eu, pantofii mei comozi de
şcoală, bleumarin şi cam grosolani.
— Mai e puţin şi gata.
Aveam din nou un coridor nesfârşit de lung în faţa noastră. Nu puteam
să înţeleg cum reuşeai să nu te rătăceşti în labirintul ăsta.
— Locuiţi aici?
— Nu, locuiesc în Islington, spuse doamna Jenkins. Termin programul la
cinci şi mă duc acasă, la soţul meu.
— Şi soţul dumneavoastră ce spune despre faptul că lucraţi pentru o
lojă secretă, care are în pivniţă o maşină a timpului?
Doamna Jenkins râse.
— Oh, el nu ştie asta. În contractul de muncă semnat de mine există o
clauză de confidenţialitate. Nu am voie să dezvălui nici soţului meu, nici
altcuiva ce se petrece aici.
— Altfel?
Probabil că între aceste ziduri putrezeau deja o mulţime de oseminte
ale unor secretare gureşe.
— Altfel îmi pierd slujba, spuse doamna Jenkins, pe un ton care lăsa să
se înţeleagă că ar fi regretat acest lucru. Oricum nu m-ar crede nimeni,
adăugă ea veselă. Cu atât mai puţin soţul meu. Sărmanul de el, nu are nici un
pic de imaginaţie! El crede că mă chinuiesc într-o firmă de avocatură
obişnuită, cu nimic altceva decât dosare plictisitoare… Oh, nu! Dosarul! Se
opri în loc. L-am uitat! Doctorul White o să mă omoare. Se uită la mine
nehotărâtă.
Crezi că te descurci pe ultimii metri şi fără mine? După colţ, la stânga,
apoi a doua uşă pe dreapta.
— La stânga după colţ, a doua uşă pe dreapta. Nici o problemă.
— Eşti o comoară!
Doamna Jenkins o luă numaidecât la fugă. Nu înţelegeam cum de
reuşea asta cu tocurile alea înalte. Eu, în schimb, nu avea rost să mă grăbesc
pe acei „ultimi metri”. Puteam, în sfârşit, să mă uit în linişte la picturile
murale (spălăcite), să ciocăn în armurile cavalereşti (ruginite) şi să trec uşor
cu degetul arătător peste rama unui tablou (prăfuită). După ce am cotit la
stânga, am auzit voci.
— Aşteaptă, Charlotte.
M-am întors rapid şi m-am lipit cu spatele de perete. Reuşisem să văd
cum Charlotte ieşea din Sala Dragonului urmată de Gideon, care o ţinea
strâns de braţ. Speram ca ei să nu mă fi văzut.
— Totul este atât de îngrozitor de jenant şi de demoralizator, spuse
Charlotte.
— Nu, nu e deloc aşa. Nu e vina ta.
Ce blândă şi prietenoasă putea să-i sune vocea.
„Este îndrăgostit de ea”, m-am gândit eu, şi, nu ştiu din ce motiv
tâmpit, gândul ăsta îmi dădu un mic fior. M-am lipit şi mai mult de perete,
deşi tare aş fi vrut să văd ce făceau cei doi. Se ţineau oare de mână?
Charlotte părea debusolată.
— Simptome-fantomă! Îmi venea să intru în pământ. Chiar am crezut
că avea să se întâmple în orice clipă…
— Şi eu aş fi gândit la fel, să fi fost în locul tău, spuse Gideon. Mătuşa
ta trebuie să fie nebună de-a ţinut secretul toţi anii ăştia. Iar verişoara ta nu
poate inspira decât milă.
— Aşa crezi?
— Gândeşte-te! Cum o să facă faţă? N-are nici cea mai vagă idee…
Cum poate să recupereze tot ce am învăţat noi în ultimii zece ani?
— Da, biata Gwendolyn, spuse Charlotte, dar nu ca şi când chiar i-ar fi
fost milă. Dar are şi ea punctele ei forte.
Oh. Asta chiar că era drăguţ din partea ei.
— Să chicotească toată ziua cu prietena ei, să scrie SMS-uri şi să turuie
ca o morişcă distribuţia filmelor. Asta ştie să facă foarte bine.
Şi totuşi, nu chiar aşa de drăguţ…
Am tras cu ochiul încă o dată, cu atenţie, de după colţ.
— Da, spuse Gideon. Exact cum am crezut şi eu când am văzut-o mai
devreme pentru prima oară. Hei, chiar o să-ţi simt lipsa – la lecţia de scrimă,
de exemplu.
Charlotte suspină.
— Ne-am distrat, nu?
— Da. Dar gândeşte-te acum ce posibilităţi ai, Charlotte! Te invidiez
pentru asta! Eşti liberă şi poţi să faci ce vrei.
— Nu mi-am dorit niciodată altceva decât ce făceam aici!
— Da, pentru că nu aveai de ales, spuse Gideon. Însă acum, lumea-ţi
stă la picioare – poţi studia în străinătate şi poţi face călătorii lungi, în timp ce
eu n-am voie să mă îndepărtez mai mult de o zi de neno… de cronograful
ăsta, iar nopţile mi le petrec în anul 1953. Crede-mă, aş schimba cu plăcere
locul cu tine!
Uşa Sălii Dragonului se deschise, iar Lady Arista şi mătuşa Glenda ieşiră
pe coridor. Mi-am retras rapid capul.
— O să le pară rău, spuse mătuşa Glenda.
— Glenda, te rog! Doar suntem o familie, zise Lady Arista. Trebuie să
rămânem uniţi.
— Mai bine i-ai spune asta lui Grace, ripostă mătuşa Glenda. Doar ea a
fost cea care ne-a adus în situaţia asta imposibilă. Auzi! S-o protejeze! Ha!
Nimeni în toate minţile n-ar crede nici măcar un cuvânt de-al ei! Nu după tot
ce s-a întâmplat. Dar asta nu mai este acum problema noastră. Vino,
Charlotte!
— Vă conduc la maşină, spuse Gideon.
„Linguşitorule!”
Am aşteptat până când paşii nu li s-au mai auzit, după care am
îndrăznit să părăsesc ascunzătoarea de unde trăsesem cu urechea. Lady
Arista era încă acolo şi-şi freca fruntea cu un deget. Arăta brusc antic de
bătrână, nu ca de obicei. Toată disciplina caracteristică unei profesoare de
balet părea s-o fi părăsit şi chiar şi trăsăturile feţei ei erau un pic nefireşti. Mi-
era milă de ea.
— Bună ziua, am spus eu încet. E totul în regulă?
Bunica îşi reluă atitudinea înţepată. Toate beţele înghiţite păreau să-şi fi
revenit pe poziţii.
— Iată-te, spuse ea.
Privirea ei cercetătoare se opri la bluza mea.
— Aceea este cumva o pată? Copilă, ar cam fi timpul să înveţi să fii
ceva mai atentă cu felul în care arăţi.
Distanţele dintre salturile izolate în timp sunt – atâta vreme cât nu sunt
controlate de cronografdiferite de la un purtător de genă la altul. Deşi, în
urma cercetărilor sale, contele de Saint-Germain a ajuns la concluzia că
purtătorii de genă de sex feminin fac salturi mult mai rare şi mult mai scurte
în timp decât cei de sex masculin, astăzi, aceste concluzii nu mai pot fi
demonstrate.
Durata salturilor necontrolate în timp variază, de când se fac
înregistrări, între opt minute şi douăsprezece secunde (saltul de iniţiere al lui
Timothy de Villiers, 5 mai 1892) şi două ore şi patru minute (Margret Tilney,
al doilea salt,
22 martie 1894).
Intervalul pe care cronograful îl pune la dispoziţie pentru salturile în
timp este de cel puţin treizeci de minute şi de cel mult patru ore.
Nu este cunoscut să se fi făcut vreun salt într-o perioadă de timp din
propria viaţă a celui implicat. În scrierile sale, contele de Saint-Germain este
de părere că, din cauza continuumului (vezi volumul 3, Legile continuumului),
acest lucru nu este posibil.
Setările cronografului fac, de asemenea, imposibilă o trimitere înapoi în
timp în perioada propriei vieţi.
Din Cronicile Gardienilor, volumul 2, Reguli general valabile.